https://www.dilema.ro/regimul-artelor-si-munitiilor/la-inaltimea-oricarui-festival-occidental
https://www.dilema.ro/regimul-artelor-si-munitiilor/muzica-mea-e-o-chemare-la-optimism-interviu-cu-violoncelista-josefine-opsahl
https://www.dilema.ro/muzica/garina-2025-tot-eclectic-tot-un-succes
https://www.dilema.ro/la-fata-timpului/triumful-lui-nicusor-dan
Nu mi-am putut imagina nici măcar pentru o clipă că George Simion ar putea ajunge președinte al României. Dincolo de discursul său anti-UE, anti-liberal, încercările sale de a se integra în curentul MAGA, culminînd în congresul MEGA (Make Europe Great Again) din aprilie 2024, mi l-au înfățișat ca pe un politician cu o înțelegere superficială a aspectelor economice, cu fraze patriotarde și găunoase, incapabil de a răspunde provocărilor pe care le întîmpină azi România. Știam că sediul campaniei electorale a lui Nicușor Dan era în berăria Gambrinus, care are în comun doar numele cu celebra berărie a lui Caragiale de pe Calea Victoriei, și sîmbătă am intrat în sală pentru a întreba dacă aș putea fotografia la fața locului. Am fost îndrumat către un domn cu barbă, aflat în fața unui laptop, alături de un portret mare al lui Nicușor Dan. I-am explicat ce aș dori, mi s-a aprobat, după care domnul mă întreabă surprinzător: „Ce facultate ați făcut?” Am răspuns imediat „Aeronave” și imediat mi-a picat fisa: „Doru Bica!” — „Cornel Cazacu!”, am strigat amîndoi aproape într-un glas. Nu ne mai văzuserăm de la absolvire! Duminică am revenit la Gambrinus după concertul lui Alexandru Andrieș, deci după ora nouă, ora exit-poll-urilor, iar Nicușor Dan era deja în Cișmigiu, ținînd un discurs în uralele publicului, în marea majoritate tînăr, în timp ce George Simion se declara cîștigător. Am încercat să pătrund mai aproape, dar masa de tineri care înconjura o tribună improvizată era mult prea compactă. La Gambrinus, sala era deja plină de lume și, mai ales, de camere video frumos aliniate la stînga camerei. Un ecran TV gigantic transmitea rezultatele exit-poll-urilor, care indicau un avans substanțial, aproximativ 54-46% pentru Nicușor Dan. Incredibila diferență! Mi s-a părut că sînt în fața unui moment istoric. N-ar fi fost prima dată cînd un candidat ar fi reușit să remonteze — s-a întîmplat deja de două ori în alegerile de după revoluție, cînd Adrian Năstase și, respectiv, Victor Ponta au reușit să piardă în turul doi după un avans de 7% și, respectiv, 10% — însă un candidat intrat în cursa electorală după anularea alegerilor, fără un partid în spate, fără o campanie electorală prealabilă, condus cu aproape 20%, și care în turul 2 să aibă un avans de peste 7%? Așteptîndu-l pe protagonist, am scanat încăperea și, în fața unui poster gigantic înfățișîndu-l pe Nicușor Dan înconjurat de trei tineri și purtîndu-i numele în partea dreaptă sus, am văzut un domn elegant, cu pălărie și o barbă albă, împreună cu un copil. Am intrat în vorbă cu elegantul domn și nu mica mi-a fost mirarea să aud că, de fapt, trăiește de 50 de ani în Germania. Radu-Dobre Sima mi-a declarat că a venit acolo doar pentru a-i da ocazia nepotului său, Raul, să-i spună președintelui că vrea să trăiască în România, să nu mai fie nevoit să părăsească țara ca bunicul său. În fața ecranului TV, pas cu pas, apar rezultatele parțiale, iar un domn blond, cu barbă, mă întreabă în engleză ce se anunță la televizor. Îl întreb care e limba sa maternă și, auzind că Alexandre Mendel e francez, cu rădăcini românești în Botoșani și corespondent al ziarului Journal de Dimanche, o dăm pe franceză și-i explic că este vorba de datele parțiale care se actualizează din clipă în clipă. Îl întreb care a fost ecoul interviului lui Simion dat postului TV francez de dreapta CNews, o mișcare pe care am descris-o ca fiind o prostie inimaginabilă — să fii invitat într-o țară și să te apuci să arunci cu noroi în președinte și să descrii orașele franceze ca murdare și fără Dumnezeu — și mi s-a replicat: „Sînt foarte supărat pe jurnaliștii francezi care l-au lăsat să vorbească fără a-l întrerupe.” „Une campagne de merde”, cum s-a exprimat mai apoi pe Twitter. Încet-încet devine din ce în ce mai clar că voturile diasporei favorabile lui Simion nu pot contrabalansa voturile celor din țară acordate lui Nicușor. În sală încep să-și facă apariția și politicienii USR, printre care Dan Barna și Cătălin Drulă, precum și Ludovic Orban, președintele partidului Forța Dreptei, susținător declarat al lui Nicușor Dan. Toți strălucind de bucurie și stingînd mîini în stînga și-n dreapta. Privesc în jur și, dintr-o dată, îl văd pe jurnalistul Paul Cozighian vorbind în franceză cu o tînără cu o cameră video la picioare și privirile ni se intersectează. Strig „Paul Cozighian!”, îl văd rîzînd cu gura pînă la urechi și-mi spune: „Te știu, te-am recunoscut imediat, dar nu-mi mai aduc aminte cum te cheamă.” Fusesem colegi de an la „Mihai Viteazul” și imediat ne-am informat despre carierele noastre profesionale de după revoluție — el în Franța, eu în Danemarca și Germania, azi amîndoi întorși în România. Afară, o mare de oameni agită steaguri ale României și unul enorm al UE care acoperă întreaga intersecție, scandînd plini de entuziasm: „Nicușor, Nicușor!”. La un avans de 1 200 000 de voturi, mai rămăseseră de numărat 900 000 de voturi ale diasporei și clar că orice s-ar fi întîmplat, George Simion nu mai putea recupera. Simion însă anunță printre altele, în mod bizar: „Este victoria lui Călin Georgescu. Dl. Călin Georgescu va ajunge la conducerea țării noastre.” Cred sincer că încercarea lui Simion de a se subordona lui Călin Georgescu ca partener secundar în încercarea de a cîștiga voturile sale a fost unul dintre factorii centrali care i-au împins pe mulți alegători, în special tineri, și care se identifică cu Europa și nu cu pozițiile anti-UE și pro-ruse ale acestuia, să iasă la vot în turul 2. În sfîrșit, coboară și Nicușor Dan, flancat de angajați ai SPP și de jandarmi, toți înconjurați de o liotă de fotografi, videografi și simpli susținători cu telefoane ridicate deasupra capului. Însoțit de partenera sa, Nicușor se îndreaptă spre parcul Cișmigiu, fluturînd mîna stîngă și zîmbind larg. Îl aștept cam douăzeci de metri în față și, deodată, am un culoar prin care îl pot fotografia clar. Era fotografia pe care o așteptasem toată seara. Pe marginea bulevardului Elisabeta, în spatele
A death in Chennai: A Hindu funeral (2025)
I was walking along Armenian Street in George Town, Chennai, absorbing the hum of daily life and avoiding the continuous flow of rickshaws and scooters filling the whole breadth of the street. Turning onto Mooker Nallamuthu Street, an unusual sight stopped me in my tracks. Amid the restless movement of the city, a glass casket stood aligned with a wall, covered by garlands and surrounded by a small sea of people, mostly women with colourful saris, lying down on the pavement. Inside lay a man, motionless, his body wrapped in a white sheet lined with gold and sprinkled with rose petals, his forehead painted with smudged white lines, his face serene in death. The gathered crowd—family, neighbors, friends—murmured in hushed tones, some weeping softly, others sitting or standing in solemn silence. Curiosity led me closer. A man standing near the casket met my gaze. I introduced myself as a documentary photographer and asked if I could document the ceremony, promising to give him all the photos taken. He turned out to be the deceased’s brother. Without any hesitation, he agreed and encouraged me to proceed. “If anybody asks you what you’re doing, you just tell them you spoke with me, I’m Raju.” For the next five hours, my camera became an observer of an intimate farewell. I had never seen a Hindu “antyesti” (funeral) ceremony and step by step I captured its intricate rituals – the grieving son crying and embracing his deceased father, the circumambulation of the participants around the casket, the washing of the hair of both wife and son with water from a huge earthen jug, the son holding the feet of the deceased with his toes tied with a white string, the covering of the body with more garlands, and the placing of coconuts and bananas on the white shroud. The son then changed to a white dhoti, his nude torso and forehead painted with three horizontal, parallel, white stripes drawn with holy ash – tripundra – sign of being a follower of Shiva. The neighborhood children, unaware or unfazed by the solemnity, danced nearby on a wooden cart platform, filmed by their admiring parents, their laughter a strange counterpoint to the mourning. Grown men, fuelled by hard liquor more than sorrow, swayed barefoot to the drum beats and nadaswaram (double-reed trumpet-like instrument specific to Southern India) shrill sounds, their grief manifesting in unexpected ways. The cortege eventually formed, with the hearse making its slow procession to the crematorium, led by the grieving son, the music band and the dancers. I followed, photographing each moment: the body arriving at the cemetery, then being laid on a slab of stone, the final offerings of ghee and sandalwood, stopping before the casket entered the burning chamber. He was only 49. Way too young, I thought. But Raju told me that in their neighborhood few lived past 55. The weight of those words lingered in my mind long after the family got back the ashes and a few bones gathered in a small urn. The next day, Raju called me to say goodbye and I suggested I could take a scooter to his address. I got a pin to the same corner where we had first met. He was wearing a tight, well-pressed azure shirt and welcomed me with a smile, a contrast to the grief of the previous day. We shook hands, and he introduced me to more family members, their faces familiar now, etched into my memory through the lens of my camera. As a gesture of condolence and goodbye, I invited them all for a meal. Except for Raju and his wife, the rest declined so we went to a small neighborhood restaurant, where, despite my protests, they refused to let me pay for the dosa. Their insistence was firm—hospitality, even in hardship, was a matter of dignity. After our meal, we returned to the same street corner. I casually remarked that they had a good location in the heart of the city, imagining their home in the stately corner building. That’s when Raju turned to me with a small, knowing smile and began pointing: “This is the kitchen,” he said, gesturing to a small stretch of pavement with a makeshift stove. “This is the toilet,” he continued, motioning toward a cubicle to the left. “This is the living room,” he added, pointing in front of us. Finally, he showed me a wooden cart covered by a hanging tarpaulin, the same cart used for the dancing children the previous day. “And here is the sleeping room. When it rains we just let the sheets down.” Already partly occupied by the son of the deceased. Only then did the reality sink in. The extended family – thirty members, in Raju’s confession – lived on this street. Not for a week or a month, but for generations. I asked Raju if he had come from a village, expecting the familiar story of migration to the city in search of work and a better life. But he shook his head. “My father and his father were also living on the street.” His words settled heavily in my chest, a glimpse into what it truly meant to be homeless in India—not just a condition of circumstance, but a cycle passed down through generations. I had expected to merely document a funeral. Instead, I had witnessed a life that many people see only superficially, like me, yet one that millions endure every day. O moarte la Chennai: Funeraliile unui hindus Mergeam pe Armenian Street din George Town, Chennai, absorbind zgomotul vieții cotidiene și evitând fluxul continuu de ricșe și scutere. Cotind pe Mooker Nallamuthu Street, un spectacol neobișnuit m-a facut sa ma opresc. În mijlocul mișcării agitate a orașului, un sicriu de sticlă stătea aliniat lângă un perete, acoperit cu ghirlande și înconjurat de o mare mică de oameni, în mare parte femei în sari-uri colorate, sezînd pe stradă. Înăuntru, zăcea un bărbat nemișcat, corpul său înfășurat într-un cearșaf alb cu margini
An unusual concert
On January 13, 1968, Johnny Cash started his concert at Folsom maximum security prison in California with “Folsom Prison Blues” in front of two thousand murderers, rapists and robbers. The energy emanating from Johnny Cash and his band, with Carl Perkins, the author of the famous “Blue suede shoes”, on guitar, as well as the inmates applauding lyrics like “I shot a man in Reno/Just to watch him die” in Reno/Just to see him die) is evident from the beginning of the disc, not being affected by the fact that the prisoners’ cheers were actually recorded after the concert, in the studio. The disc, released in May 1968, was received with maximum qualifications by music critics, it relaunched Johnny Cash’s career, becoming a gold disc in August 1968, having been sold until then in over 500,000 copies. There were songs about arrest, prison, cocaine, photos of my mother, scattered clothes and chains, gallows, songs in which each of the prisoners could be found. However, it was not Johnny Cash’s first concert in a prison, it took place on January 1, 1959, at San Quentin, the oldest prison in California, also of maximum security. Among the prisoners was Merle Haggard, arrested in 1957, at the age of only 18, for an attempted robbery. Years later, a country music legend, Merle Haggard testified that that concert inspired him to get serious and focus on music. In his words: “He had the right attitude. He chewed gum, looked arrogant and gave the guards the middle finger – he did everything the prisoners wanted to do too. He was a scumbag from the South who was there because he loved us. By the time he left, everyone in that place had become a Johnny Cash fan.” Soon after, Haggard joined the prison’s country music band and began to focus on music, putting aside the thoughts of escape that had plagued him until then. He was paroled in 1960 after serving two years of his sentence. Later, in 1972, he was granted an unconditional pardon by Ronald Reagan, then governor of California. Negulescu Nicolas Cezar hasn’t heard of Merle Haggard or Johnny Cash, which is not surprising, considering that he is just over 20 years old. He was arrested in 2018 for attempted murder, for a while being tried in freedom. In the end, he received a sentence of 4 years and 10 months, spending until now almost two years in the Craiova Detention Center. I spoke with him in the premises of the Arena Verde Stop in Bucharest, where the “Mircea Dinescu” Art Foundation organized a concert with the participation of seven inmates from the Craiova Detention Center, three professional musicians and Andrei Dinescu with his band PC HAREM. The concert is part of the RO-CULTURE program that takes place in Craiova and Bucharest, between May 2022 and April 2024, supported by EEA (European Economic Area) grants representing the contribution of Iceland, the Principality of Liechtenstein and the Kingdom of Norway to reducing economic and social disparities in The European Economic Area and to the strengthening of bilateral relations with the 15 beneficiary states in Eastern and Southern Europe and the Baltic States. “I’ve been in detention since May 2022, but I spent another six months in 2018. I shouldn’t have been in prison, it wasn’t such a serious act that I had to pay this amount. It had to be different,” says the young man I talk to before the concert. “Halfway through my sentence, in April I will appear before the parole board and I could be released. There it depends on your behavior, on the activities you have… I was a good boy, I behave well, I comply with the rules, I mind my own business, I have a goal – to go home as soon as possible, I have a family that he’s waiting for me, I don’t want to lose my life in prison, I made a mistake but that doesn’t mean I have to repeat it. It’s a learning of the mind, a lesson for me through what I’m going through…” I can’t control myself and I jokingly tell him that there are only four policemen out of seven detainees, so three could easily escape if they each ran in a different direction, but that it’s not worth it when there are only six months left until the eventual parole. He also laughs heartily and repeats that he wants nothing more than to return home as soon as possible and that he has no intention of making any more mistakes. I ask him if he plans to make music after he is released. “Honestly… it would blow my mind. I want to see how things unfold… I like to tinker. I don’t really have a voice.” I find out that there are weekly classes since the “Shamanelism” project and that in the period leading up to the concert there were several rehearsals. “I like techno, club music more, but I also like manele, otherwise I wouldn’t be here. There’s also that show on Taraf, with Lucian Elgi, that I still watch”, he says in reply to my statement that I don’t listen to the manele but that I appreciate the rhythm. The seven percussionists, seated on chairs in a circular arc, start synchronizing and I think of the dubasi from Brănești, with whom the Phoenix played in 1974, although the drums are of the Egyptian type, darbuka, the rhythm is oriental . Then Dumitru Boaca and Pulpan Nicolae entered on keyboards, Ionut Avram on vocals and occasionally Andrei Dinescu on violin. I think that the sound full of vigor is not far from that of the parties on the cruise ships leaving from Eminönü, but after a few rhythmic songs the soloist breaks the rhythm with a syrupy love song: “Your look is killing me/Nobody’s like you/But no other is like me/You are the happiness of life/You are like the
Burning of the Narsakura: Diwali in Goa (2024)
At the end of October 2024 I was supposed to be in the US, not India. My plan was to cover the US elections but the logistics obstacles turned out to be insurmountable and, having already a 5-year Indian visa, I started looking for a combination of photographic subjects. Having been to Ladakh in the last two years and considering the Himalayan areas as the best India had to offer, it was obvious that the first subject would be mountains – Spiti Valley in Himachal Pradesh or Sikkim. Then I saw that if I hurried I could actually catch some of Diwali, the festival of light. Digging a bit into the various interpretations of the tradition I saw that Diwali has a particular manner of celebration in Goa, where effigies of the evil demon Narakasur are burned at sunrise. With greedy eyes sliding across the Indian subcontinent map I weighed alternative plans encompassing Cochin, Trivandrum, Madras, Sri Lanka, Bangladesh, Kolkata, Andaman and Lakshadweep Islands and everything I could set my eyes upon in that wide neighbourhood. But in the end moderation and sobriety prevailed and I decided upon Goa, Kolkata and Bangladesh. The roughly 6-hour flight from Istanbul to Mumbai felt like one hour, having slept uncomfortably with my chin hitting my chest for more than half of the time but when I arrived in Mumbai in the wee hours of the morning I felt surprisingly awake. I met brother Ajay before 6 o’clock in the morning, in a queue of hundreds of people waiting to have their boarding passes and IDs checked at the entrance of Terminal 1, and with a flight to Goa scheduled in an hour and half I felt I shouldn’t worry about missing it, although in retrospect I should’ve. From behind a portly gentleman addressed me in fluent English: “Excuse me, I have a flight at 7:20. Could I pass, please?” “I also have a flight at 7:20” was my rapid reply. “Going to Goa too? Then come with me.” I didn’t need much encouragement to follow in his wide wake and soon I was inside. We lost each other from sight in the interminable controls until we were inside the plane where we exchanged a couple of pleasantries, but this was enough for him to take me under his wing after landing. On business auditing a hotel he partly owned in Goa, he felt at home there and told me which taxi to take, following me to the taxi stand and instructing the taxi driver, not before giving me his business card and telling me I could call him any time. It took a good hour and a half to get to my hotel in the centre of Panaji, Hospedaria Abrigo de Botelho, a 150-years old, restored house with high ceilings with wooden beams, patterned tile floors, in the Portuguese architectural style matching the environs of the Fontainhas precinct. I barely had time to take a shower, plug in my phone and laptop, add Ajay on my WhatsApp when he messaged me, asking if I had any lunch plans. “Why don’t you come for lunch at my hotel? You have the address on the business card.” Who would refuse a free meal, so I ordered an Uber scooter and after a walk in the charming neighbourhood I set off towards Ajay’s hotel in Candolim, some 25 minutes away. I mentioned the free meal for the readers’ entertainment but in reality I was looking forward to being enlightened about this part of India that I knew very little about. A Portuguese colony for about 450 years until 1961, Goa still has about 25% Catholics, 149 churches, and Portuguese names are frequent on the streets of Panaji. Also the concept associated with the relaxed, laid-back attitude specific to Goa “susegad” has its roots in the Portuguese term “sossegado”, translated as “peaceful, calm”. The ride took me along a road snaking through the countryside displaying a luxurious vegetation and some beautiful but grimy and mouldy colonial architecture, and my heart started beating faster when I saw giant effigies of a devil-like character springing up along the route. It was for this character that I came to Goa and in front of an elegant, immaculate table, while waiting for a meal of tandoori chicken, Ajay told me that the monster was Narakasura (or Narkasur), a demon who at a point ruled over the three kingdoms of underworld, earth and air, and who managed to trick Lord Brahma into making him almost immortal, the only person who could have killed him being his own mother, Satyabama. After conquering all the kingdoms of the earth Narsakura attacked the heavens and took as prisoners 16,000 women. After an epic battle between Narakasura and Krishna, when Krishna had fallen unconscious due to a trident thrown by Narasakura, Satyabama threw an arrow which pierced Narasakura’s chest and killed him. We finished the meal with the typical masala tea and then I was offered a grand tour of the hotel that started with one of the three villas inside the compound. I could see from the first step inside the hotel that it was a classy one. Very modern, with huge windows, stylish furniture and tasteful paintings, but the villas were something else. Suffice to say, both the lavish interior with canopy beds and balconies ending in infinity pools, and the views from the wide roof terraces to the lush greenery undisturbed by traffic din were probably the most luxurious accommodation I had ever seen. Also the most expensive, at over $350/night/room or $1000/night/villa … Tired after the night flight and curious to photograph the Narasakura demons along the road and near my hotel I had to say goodbye to Ajay and return to Panaji. It was hard not to stop all the time and wonder at the inventiveness of the Hindus. The tradition of burning the effigy of Narasakura, specific to Goa, is only 80 years old, and it would’ve been interesting
Gărâna Jazz Festival 2024 – “Din nou un program eclectic, foarte reusit”
În seara lui 14 iulie 2024, pe când suporterii spanioli explodau de bucurie pe Olympiastadion Berlin, la Gărâna se încheia festivalul anual de jazz cu ultimele note ale basistei poloneze Kinga Glyk. A fost un festival deosebit in primul rând datorita condițiilor atmosferice. Obișnuiții festivalului au parte in fiecare an de frig și de cel puțin o ploaie torențiala, însa de data aceasta in loc de furtuna, ploaie și nămol am fost cu toții arși de un soare nemilos, fiind supuși unei arșițe cu nimic mai prejos de cea bucureșteana. Au fost patru zile de jazz cât se poate de variat, debutul făcându-l Amiira, trioul germano-suedezo-elvetian practicând o muzica eterica cu accente pe saxofonul ori mai puțin întâlnitul clarinet bas al germanului Klaus Giesing, ca în piesa de bis a grupului, “Where we go from here”. A urmat Tord Gustavsen Trio, care însa cu aportul Lufthansei s-a transformat intr-un duo, basistul neputând pleca la timp spre Timișoara. In lipsa lui am putut admira mai in detaliu stilul minimalist, tonul melancolic-meditativ și intensitatea și expresivitatea emoționala a lui Tord Gustavsen, care îmbina dragostea sa pentru muzica tradiționala norvegiana cu cea pentru Bach. Prima seara s-a încheiat cu concertul grupului lui Christian McBride, Ursa Major, in care fiecare dintre membrii grupului, saxofonista Nicole Glover, chitaristul Ely Perlman, pianistul Mike King și baterista Savannah Harris, au prezentat piese proprii. Christian McBride, ca octuplu castigator de Grammy, printre care de trei ori la categoria Grammy Award for Best Large Jazz Ensemble Album, și autor pana la aceasta data de 20 discuri, ar fi putut foarte bine prezenta doar compozițiile sale, însa in spiritul formarii și lansării de noi muzicieni le-a lăsat celor patru colegi de scena un spațiu amplu de desfășurare. Si chiar daca concertul lor a conținut un clasic ca “Dolphin dance” al lui Herbie Hancock, ori compoziția lui McBride “Familiar things”, cu un saxofon up-tempo al lui Nicole Glover, piesele mele favorite au fost “More is”, compusa de baterista Savannah Harris și cu o interacțiune extrem de dinamica intre saxofon și chitara, și “Cows”, compoziția talentatului chitarist israelian Ely Perlman. A doua seara a debutat cu un germanii de la Melt Trio, care au prezentat piese de pe discul lor “Consumer”, castigator al Deutscher Jazzpreis 2023 la categoria “albume instrumentale”. De remarcat chitara lui Peter Mayer cu un sunet care a oscilat intre finețe de filigran și abraziv. Jonathan Kreisberg 4tet ne-a făcut cunoștința cu un chitarist newyorkez plin de dinamism, eleganta și ingeniozitate, secondat de trei excelenți muzicieni din care l-am remarcat in special pe pianistul (desculț in timpul concertului) Marko Churnchetz. Ultimele doua concerte ale serii ne-au introdus exclusiv in atmosfera jazzului norvegian reprezentat de trioul basistului Mats Eilertsen și cel al pianistului Helge Lien, ultimul susținut de saxofonistul Tore Brunborg. Ascultând primul trio m-am simțit transportat in versurile onomatopeice ale lui Ion Barbu Lir-liu-gean, lir-liu-gean/Ca trei pietre date dura/Pe dulci lespezi de mărgean, din “In memoriam”), contrabasistul Mats Eilersen și bateristul Thomas Strønen umplând măsurat spatiile bogate lăsate libere de pianistul Harmen Fraanje. Seara s-a încheiat cu un tribut adus de pianistul Helge Lien profesorului și mentorului sau Misha Alperin, pianistul ucraineano-norvegian trecut și pe la Chisinau. Au fost cântate piese melancolic-elegiace de pe albumul “Funeral dance”, sunetul șuierat al saxofonului lui Tore Brunborg amintind de acel “fjellsang”(cântec al munților), denumirea metaforica a tonului lui Jan Garbarek, o sursa de inspirație majora pentru saxofoniștii norvegieni. Ziua a treia a debutat cu singura contribuție româneasca pe scena mare de la Gărâna. Dixie Krauser & The Fusion Company. A fost o buna ocazie pentru netimișoreni de a-i revedea pe Nick Krakovszki (Pro Musica), Doru Apreotesei (Post Scriptum, Pro Musica, Sfinx), Mihai Farcas (Progresiv TM) intr-un show energic in care a strălucit fiecare membru al formației. Saxofonistul cubanez stabilit la Madrid, Ariel Bringuez, cu al sau Quintet, a fost revelația festivalului. Piesele alese, majoritatea de pe albumul “Nostalgia cubana”, cu excepția piesei de la bis, Un dia de noviembre, de Leo Brouwer, ne-au arătat un saxofonist îndrăgostit de solistica, secondat de muzicieni exceptionali dintre care a ieșit in evidenta chitaristul Javier Sanchez, și el autor al unor solouri de mare finețe și expresivitate, ca de exemplu in piesa Juramiento. Ariel Bringuez a reușit sa ridice publicul in picioare atât pentru a canta cat și pentru a dansa, fiind răsplătit la finalul concertului cu un gigantic steag cubanez ridicat de doi participanți in fata scenei. Am aflat ulterior ca cei doi – români – aveau steagul de la o petrecere cu mult rom pe care o țineau în fiecare seara in campingul din fata festivalului, sub numele de “Cuba libre” … Au urmat danezii de la Girls In Airports (numele nefiind vreo alegere plina de semnificație, asa cum imi mărturisea într-o pauza simpaticul saxofonist al grupului care s-a adresat inițial nu numai publicului uman ci și celui … canin al festivalului). Eram puțin sceptic in ceea ce privește unele din albumele lor dar am avut speranța unui concert de calitate și asa a și fost. Cei doi percuționiști au creat un fundal pe rand viguros și sensibil pentru solistica pe alocuri garbarekiana a saxofonistului Lars Stender și exhibițiile electronice ale keyboardistului Mathias Holm. A urmat, târziu, înspre miezul nopții, concertul corifeilor scandinavi grupați sub numele de “30 years of E.S. T. – Tribute to Esbjörn Svensson Trio”. Magnus Öström și Dan Berglund, membri ai trioului original, au ales sa cânte prima piesa – From Gagarin’s Point of View – doar in trio cu Joel Lyssarides la pian, dupa care la fiecare noua piesa grupul a fost completat de cate un nou muzician, mai întâi norvegianul Marius Neset la saxofon, apoi veteranul suedez Ulf Wakenius la chitara, și in cele din urma finlandezul Verneri Pohjola la trompeta. A fost mai bine de o ora de jazz de cel mai înalt nivel care a ridicat publicul in picioare, eu personal nemaivăzând o secție ritmică atât de impresionanta și “in the pocket” ca cea formata de Öström și Berglund. Duminică, ultima zi, publicul fusese deja anunțat
North Korea – An exercise in masochism
Stolen moments: A photographic trip to North Korea Photographing in North Korea is an exercise in masochism. I had long wished to visit North Korea to catch a glimpse of a lost world, one which I actually knew from my past in Romania. Born in Romania and having lived there until a short time after the fall of its iron fisted dictator Ceausescu I had a pretty good idea of life in a communist country but also sympathy for the plight of the common people having to live in such conditions. I´ve always admired the fact that humans can enjoy life under any hardships and it was my intention to show a bit of what we normally associate with normal life – going to work, relaxing, laughing, socialising, romancing, getting married, angling, etc. – anything that could provide good photography within the limits imposed by the strict North Korean regime. I´ve done such series on several countries and to one of them, Iran, I returned a couple of times conquered by people´s amazing hospitality and friendliness. I was hoping that by explaining my motifs I would be allowed more freedom, especially since I declared from the very beginning that I´m a photographer and I would not buy a trip if I weren´t allowed to photograph more than the average tourist. I had likewise hoped that my argumentative powers and the mentioning of my interest for quality photography could convince my hosts to allow me to catch also moments of genuine life, in contract to the usual ceremonious visits to Potemkin-like villages. After all, their foreign propaganda section should have been intelligent enough to imagine that nobody is interested in constantly seeing the giant bronze statues of the North Korean leaders or the immense empty squares in Pyongyang. The trip would have been also a descent into my past, an attempt to reconsider the atmosphere of my younger years through the eyes of a now Westerner. North Korea was the more relevant to this attempt since the profound changes in the Romanian society after 1971, the year of the (in)famous Ceausescu´s “July Theses” putting an end to the cultural liberalism enjoyed for a short period in the years before, were the result of Ceausescu´s trip to North Korea and China and of his admiration for the Kim Il-Sung´s Juche philosophy of self-reliance. In fact, the exacerbated principle of self-reliance coupled with the shortages caused by the exports needed for servicing the external debt were among the main reasons for Ceausescu´s downfall in December 1989. Of course I was aware that there were differences among the socialist countries but I expected to recognise many of the characteristics of Romanian socialism also in North Korea, albeit with a temporal delay of more than a quarter of a century. And how wrong I was! The degree of control that the foreign tourist is subjected to is hard to imagine. Even the most inocuous demands were questioned and in most of the cases rejected or ignored. I tried to convince the guides that I merely wanted to give the North Korean society a human face but their freedom of action (most certainly dictated by the secret service in spite of their official employment by a youth travel agency) proved to be extremely limited. For instance, when mentioning that I wished to photograph anglers along the Pyongyang river, close to the hotel, and commenting that such a photo would only show people relaxing in their free time, maybe freer than their Western omologues, since in the West they would need a fishing permit(yes, I overdid it a bit here), I was totally ignored. Later, when watching a documentary about North Korea by a Romanian journalist, Adelin Petrisor, I saw a scene in which his North Korean guide was explaining to him that angling could be interpreted as being prompted by lack of food. I was refused a simple walk through the centre of Pyongyang (I didn´t even dare to ask to be taken to a working class suburb), although I only wanted to photograph children playing. In Wonsan, only a few hundred yards away from the restaurant where we were supposed to be eating, I saw a wedding couple heading out of a park on a beautiful sunny weather. We had to drive by past them, park in front of the restaurant without my being allowed to return, with the motivation “I know a place in Pyongyang where there are always weddings. You can photograph when we get there.” Actually this was a blessing in disguise because in the wedding photo of Pyongyang I managed to catch in a corner of the photo young pioneers with plastic jerrycans waiting to be filled from a fountain, a hidden proof of the power shortages plaguing North Korea. I waited for the van to stop and then I ignored the guides´ instructions, or rather orders, and ran across the street haping to photograph at least the wedding cake carried by a waitress. To my surprise she laid the large, layered cake on the ground hiding from me behind a tree, a truly grotesque situation. Whenever I was allowed to leave the car it didn´t take more than one minute for the second guide, a young and otherwise charming girl, to hurry me by telling me that I was delaying the programme. After some days I understood that the problem was not necessarily that I was photographing, but that I was doing this in the open and not from behind the van windows. Asking the guides to stop the van and allow me to photograph peasants in a rice field I stepped a few metres away from the van. When I turned around I saw, having come out of nowhere, an army officer questioning the guide about our activity and writing down the licence plate, the guide name and the name of the travel agency. On the other hand I have to recognise that the daily schedule was extremely
Charles Lloyd la Garana Jazz 2024: Un maestru al jazzului spiritual
La cei 84 ani ai săi, Charles Lloyd a fost decanul de vîrstă al invitaților ediției de anul acesta a Festivalului de Jazz de la Gărîna. Alături de Pharoah Sanders, Wayne Shorter și Sonny Rollins, e unul dintre cei patru mari saxofoniști cu rădăcini în anii ’60 încă activ, iar dacă Sonny Rollins, considerat drept cel mai bun improvizator, s-a lăsat inspirat în special de ritmurile calypso ale Caraibelor, în timp ce Wayne Shorter s-a numărat printre pionierii jazz-rock-ului, Charles Lloyd și Pharoah Sanders au continuat linia jazz-ului spiritual trasată de John Coltrane. Definită uneori destul de impropriu ca world music, termen respins de mulți muzicieni de jazz, muzica lor înglobează, printre altele, elemente indiene – raga (melodii bazate pe game) și tala (cicluri ritmice) – care l-au inspirat și pe Coltrane, elemente ce au constituit un punct de interes major printre jazzmenii americani în urma vizitei făcute în SUA, la mijlocul anilor ’50, de Ravi Shankar. Lloyd a devenit faimos cu Forest Flower, disc înregistrat live la Festivalul de Jazz de la Monterey în 1966 și primul disc de jazz modern vîndut în peste un milion de exemplare. Plin de vitalitate și exuberanță, discul realizat cu Keith Jarret, Cecil McBee si Jack DeJohnette a fost, în mod surprinzător, îmbrățișat și de iubitorii de rock și blues (a devenit unul dintre discurile favorite ale celor de la Grateful Dead), asigurîndu-i lui Lloyd și muzicienilor săi o audiență mult mai largă decît cea la care aveau acces jazzmenii tradiționali. Așa a ajuns Charles Lloyd să apară pe scenă la Fillmore Auditorium în 1967, între Chuck Berry și Steve Miller Blues Band, ori să concerteze în turneu cu Savoy Brown și Johnny Winter. De altfel, fost acompaniator al lui Howling Wolf si B.B. King, Lloyd a disprețuit întotdeauna liniile de demarcație dintre genuri. Atras de filosofia indiană și în special de școala Vedanta (vila lui din Santa Barbara se afla în apropierea templului local), Charles Lloyd a deschis albumul Waves din 1972 cu piesa „TM”, odă adusă meditației transcendentale promovate de Maharishi. Următorul album, Geeta (1973), îl arată pe Lloyd împărțit, cu destul de mult succes, între influența indiană, constînd într-o suită extrem de interesantă care începe în stil clasic indian pentru a se transforma în a doua parte într-un jazz fusion plin de vitalitate, și cea rock, pe fața a doua a discului interpretînd în mod personal un medley de trei piese de la Rolling Stones. A urmat, surprinzător, o retragere de pe scenă în urma deziluziei de a nu putea schimba lumea prin muzică, conform unui interviu acordat ziarului Union Tribune: „Cînd am văzut că nu puteam face asta, m-am decis să las totul baltă și să încerc să mă schimb pe mine însumi, ceea ce e un efort de o viață”. De fapt, un motiv la fel de valabil a fost încercarea de a se lăsa de droguri. Sfîrșitul anilor ’70 îl găsește pe Charles Lloyd în trupa Celebration, alături de membri de concert ai trupei Beach Boys, cu care scoate două albume. După o reîntoarcere temporară, alături de pianistul francez Michel Petrucciani, a urmat un nou hiatus pînă în 1988, cînd formează un cvartet cu Bobo Stenson. Pînă în 2013 scoate o serie de albume la casa de discuri ECM în care Lloyd împletește influențe hinduiste și budiste în odisei sonore adesea contemplative. Din 2015, Lloyd colaborează cu casa de discuri Blue Note, scoțînd trei discuri cu un cvintet, The Marvels, format din Bill Frisell la chitară, Greg Leisz la pedal steel guitar, Reuben Rogers la bas și Eric Harland la baterie. Ultimul dintre acestea, apărut în 2021, Tone Poem, e o capodoperă de understatement și finețe interpretativă care, fără a se îndepărta de sound-ul tipic al lui Lloyd, înglobează note de blues, country, bluegrass, dar și sonorități latino. Reinterpretarea piesei „Lady Gabor”, prezentată la Festivalul de la Monterey din 1967, arată cel mai bine schimbarea de direcție a gîndirii muzicale actuale a lui Charles Lloyd, cu pianul lui Keith Jarrett înlocuit de duo-ul de chitare, într-o versiune puțin mai aproape, dar totuși mult diferită de cea originală de pe albumul Passin’ thru de la The New Amazing Chico Hamilton Quintet. Cu o singură schimbare în componență, aceea a lui Kendrick Scott la tobe în locul lui Eric Harland, pe o vreme însorită, The Marvels au deschis Festivalul de la Gărîna de anul acesta cu versiunea instrumentală a capodoperei antirăzboinice a lui Bob Dylan, „Masters of War”, cîntată anterior împreună cu Lucinda Williams pe albumul omonim din 2017, ulterior fără vocalistă pe albumul The Marvels I Long to See You (2015). Varianta lui Lloyd și a confraților săi muzicali e o lungă lamentație la saxofon tenor întrețesută cu interventii discrete blues ale chitarei și cu un sound pe de o parte amenințător, pe de altă parte edulcorat de pedal steel guitar. A fost singura piesă a concertului necompusă de Lloyd, acesta recurgînd la un setlist cu piese proprii înregistrate între 1965 și 2018. Modest în lumea din afara scenei, Charles Lloyd e modest și pe scenă, lăsîndu-le companionilor de călătorie muzicală un spațiu amplu pentru improvizație, în special chitarelor, care întrerup sound-ul eteric, meditativ, subtil, dar și puternic al lui Lloyd. Trecerile de la o temă la alta sau de la un instrument temporar dominant la altul sînt organice, fără rupturi, făcînd ca muzica să curgă lin, indiferent că e vorba de o baladă ca „Defiant” ori de piesa dedicată prietenului său din copilărie din Memphis, trompetistul Booker Little, „Booker’s Garden”. În ultima, flautul alto ia locul saxofonului, iar Lloyd, evident trăind muzica pe care o practică, recurge la maracas, acompaniindu-i la rîndul său pe ceilalți muzicieni. „Hymn to the Mother” începe cu un recitativ avîndu-l ca autor pe Lloyd, foarte asemănător cu cel făcut de gurul lui Alice Coltrane, Swami Satchidananda, pe versiunea alternativă a capodoperei coltraniene „A Love Supreme”. A fost o lecție de jazz de la un maestru al lirismului, poeziei și spiritualității muzicale, al compoziției armonice și al distilării