În seara lui 14 iulie 2024, pe când suporterii spanioli explodau de bucurie pe Olympiastadion Berlin, la Gărâna se încheia festivalul anual de jazz cu ultimele note ale basistei poloneze Kinga Glyk. A fost un festival deosebit in primul rând datorita condițiilor atmosferice. Obișnuiții festivalului au parte in fiecare an de frig și de cel puțin o ploaie torențiala, însa de data aceasta in loc de furtuna, ploaie și nămol am fost cu toții arși de un soare nemilos, fiind supuși unei arșițe cu nimic mai prejos de cea bucureșteana.
Au fost patru zile de jazz cât se poate de variat, debutul făcându-l Amiira, trioul germano-suedezo-elvetian practicând o muzica eterica cu accente pe saxofonul ori mai puțin întâlnitul clarinet bas al germanului Klaus Giesing, ca în piesa de bis a grupului, “Where we go from here”. A urmat Tord Gustavsen Trio, care însa cu aportul Lufthansei s-a transformat intr-un duo, basistul neputând pleca la timp spre Timișoara. In lipsa lui am putut admira mai in detaliu stilul minimalist, tonul melancolic-meditativ și intensitatea și expresivitatea emoționala a lui Tord Gustavsen, care îmbina dragostea sa pentru muzica tradiționala norvegiana cu cea pentru Bach.
Prima seara s-a încheiat cu concertul grupului lui Christian McBride, Ursa Major, in care fiecare dintre membrii grupului, saxofonista Nicole Glover, chitaristul Ely Perlman, pianistul Mike King și baterista Savannah Harris, au prezentat piese proprii. Christian McBride, ca octuplu castigator de Grammy, printre care de trei ori la categoria Grammy Award for Best Large Jazz Ensemble Album, și autor pana la aceasta data de 20 discuri, ar fi putut foarte bine prezenta doar compozițiile sale, însa in spiritul formarii și lansării de noi muzicieni le-a lăsat celor patru colegi de scena un spațiu amplu de desfășurare. Si chiar daca concertul lor a conținut un clasic ca “Dolphin dance” al lui Herbie Hancock, ori compoziția lui McBride “Familiar things”, cu un saxofon up-tempo al lui Nicole Glover, piesele mele favorite au fost “More is”, compusa de baterista Savannah Harris și cu o interacțiune extrem de dinamica intre saxofon și chitara, și “Cows”, compoziția talentatului chitarist israelian Ely Perlman.
A doua seara a debutat cu un germanii de la Melt Trio, care au prezentat piese de pe discul lor “Consumer”, castigator al Deutscher Jazzpreis 2023 la categoria “albume instrumentale”. De remarcat chitara lui Peter Mayer cu un sunet care a oscilat intre finețe de filigran și abraziv. Jonathan Kreisberg 4tet ne-a făcut cunoștința cu un chitarist newyorkez plin de dinamism, eleganta și ingeniozitate, secondat de trei excelenți muzicieni din care l-am remarcat in special pe pianistul (desculț in timpul concertului) Marko Churnchetz. Ultimele doua concerte ale serii ne-au introdus exclusiv in atmosfera jazzului norvegian reprezentat de trioul basistului Mats Eilertsen și cel al pianistului Helge Lien, ultimul susținut de saxofonistul Tore Brunborg. Ascultând primul trio m-am simțit transportat in versurile onomatopeice ale lui Ion Barbu Lir-liu-gean, lir-liu-gean/Ca trei pietre date dura/Pe dulci lespezi de mărgean, din “In memoriam”), contrabasistul Mats Eilersen și bateristul Thomas Strønen umplând măsurat spatiile bogate lăsate libere de pianistul Harmen Fraanje.
Seara s-a încheiat cu un tribut adus de pianistul Helge Lien profesorului și mentorului sau Misha Alperin, pianistul ucraineano-norvegian trecut și pe la Chisinau. Au fost cântate piese melancolic-elegiace de pe albumul “Funeral dance”, sunetul șuierat al saxofonului lui Tore Brunborg amintind de acel “fjellsang”(cântec al munților), denumirea metaforica a tonului lui Jan Garbarek, o sursa de inspirație majora pentru saxofoniștii norvegieni.
Ziua a treia a debutat cu singura contribuție româneasca pe scena mare de la Gărâna. Dixie Krauser & The Fusion Company. A fost o buna ocazie pentru netimișoreni de a-i revedea pe Nick Krakovszki (Pro Musica), Doru Apreotesei (Post Scriptum, Pro Musica, Sfinx), Mihai Farcas (Progresiv TM) intr-un show energic in care a strălucit fiecare membru al formației.
Saxofonistul cubanez stabilit la Madrid, Ariel Bringuez, cu al sau Quintet, a fost revelația festivalului. Piesele alese, majoritatea de pe albumul “Nostalgia cubana”, cu excepția piesei de la bis, Un dia de noviembre, de Leo Brouwer, ne-au arătat un saxofonist îndrăgostit de solistica, secondat de muzicieni exceptionali dintre care a ieșit in evidenta chitaristul Javier Sanchez, și el autor al unor solouri de mare finețe și expresivitate, ca de exemplu in piesa Juramiento. Ariel Bringuez a reușit sa ridice publicul in picioare atât pentru a canta cat și pentru a dansa, fiind răsplătit la finalul concertului cu un gigantic steag cubanez ridicat de doi participanți in fata scenei. Am aflat ulterior ca cei doi – români – aveau steagul de la o petrecere cu mult rom pe care o țineau în fiecare seara in campingul din fata festivalului, sub numele de “Cuba libre” …
Au urmat danezii de la Girls In Airports (numele nefiind vreo alegere plina de semnificație, asa cum imi mărturisea într-o pauza simpaticul saxofonist al grupului care s-a adresat inițial nu numai publicului uman ci și celui … canin al festivalului). Eram puțin sceptic in ceea ce privește unele din albumele lor dar am avut speranța unui concert de calitate și asa a și fost. Cei doi percuționiști au creat un fundal pe rand viguros și sensibil pentru solistica pe alocuri garbarekiana a saxofonistului Lars Stender și exhibițiile electronice ale keyboardistului Mathias Holm.
A urmat, târziu, înspre miezul nopții, concertul corifeilor scandinavi grupați sub numele de “30 years of E.S. T. – Tribute to Esbjörn Svensson Trio”. Magnus Öström și Dan Berglund, membri ai trioului original, au ales sa cânte prima piesa – From Gagarin’s Point of View – doar in trio cu Joel Lyssarides la pian, dupa care la fiecare noua piesa grupul a fost completat de cate un nou muzician, mai întâi norvegianul Marius Neset la saxofon, apoi veteranul suedez Ulf Wakenius la chitara, și in cele din urma finlandezul Verneri Pohjola la trompeta. A fost mai bine de o ora de jazz de cel mai înalt nivel care a ridicat publicul in picioare, eu personal nemaivăzând o secție ritmică atât de impresionanta și “in the pocket” ca cea formata de Öström și Berglund.
Duminică, ultima zi, publicul fusese deja anunțat de o noua isprava a Lufthansei care a făcut ca Airelle Besson Quartet sa nu mai poată ajunge la festival (au fost programați pentru 2025) asa ca lineup-ul zilei a fost redus la trei trupe.
Gianluca Mosole Quintet a oscilat intre piese instrumentale de jazz fusion și balade cu interpretare vocala (Sara Camerini și Alex Balestrieri la voce) dupa care a urmat cvartetul lui Wojtek Pilichowski, senzaționalul și bogat tatuatul basist polonez care in piesele sale de funk și-a demonstrat in principal tehnica de bas plesnit -“slap”, secondat de un tânăr și foarte talentat chitarist, Dawid Trawicki.
La prima vedere ar parea neispirata programarea unei basiste poloneze de 27 ani imediat dupa Wojtek Pilichowski, insa Kinga Glyk e obisnuita cu scena încă de la vârsta de 12 ani, când canta in trio cu tatăl și cu fratele ei. Are și cinci discuri la activ, din care ultimele trei apărute la casa de discuri Warner Music, ultimul din ele, “Real life”, apărut anul acesta, fiind și sursa principala a pieselor din concert. Spre deosebire de Wojtek Pilichowski, Kinga Glyk e mai puțin dura și bombastica și nu domina scena, ci lasă amplu spațiu solistic in special saxofonistei americane Hailey Niswanger, care in afara de saxofon alto și sopran a cantat și la ineditul instrument de suflat digital Roland Aerophone Pro, un gen de saxofon sintetizator.
A fost ultimul concert organizat de Marius Giura, sufletul acestui festival, ștafeta trecând de anul viitor celor trei copii ai sai, el rămânând însa partial implicat in alegerea viitorilor artiști. Pe aceasta cale ii mulțumesc și eu pentru tot ce a făcut pentru jazz.
https://www.dilema.ro/la-fata-locului/eclectic-foarte-reusit-din-nou-garina-jazz-festival-2024