A death in Chennai: A Hindu funeral (2025)
I was walking along Armenian Street in George Town, Chennai, absorbing the hum of daily life and avoiding the continuous flow of rickshaws and scooters filling the whole breadth of the street. Turning onto Mooker Nallamuthu Street, an unusual sight stopped me in my tracks. Amid the restless movement of the city, a glass casket stood aligned with a wall, covered by garlands and surrounded by a small sea of people, mostly women with colourful saris, lying down on the pavement. Inside lay a man, motionless, his body wrapped in a white sheet lined with gold and sprinkled with rose petals, his forehead painted with smudged white lines, his face serene in death. The gathered crowd—family, neighbors, friends—murmured in hushed tones, some weeping softly, others sitting or standing in solemn silence. Curiosity led me closer. A man standing near the casket met my gaze. I introduced myself as a documentary photographer and asked if I could document the ceremony, promising to give him all the photos taken. He turned out to be the deceased’s brother. Without any hesitation, he agreed and encouraged me to proceed. “If anybody asks you what you’re doing, you just tell them you spoke with me, I’m Raju.” For the next five hours, my camera became an observer of an intimate farewell. I had never seen a Hindu “antyesti” (funeral) ceremony and step by step I captured its intricate rituals – the grieving son crying and embracing his deceased father, the circumambulation of the participants around the casket, the washing of the hair of both wife and son with water from a huge earthen jug, the son holding the feet of the deceased with his toes tied with a white string, the covering of the body with more garlands, and the placing of coconuts and bananas on the white shroud. The son then changed to a white dhoti, his nude torso and forehead painted with three horizontal, parallel, white stripes drawn with holy ash – tripundra – sign of being a follower of Shiva. The neighborhood children, unaware or unfazed by the solemnity, danced nearby on a wooden cart platform, filmed by their admiring parents, their laughter a strange counterpoint to the mourning. Grown men, fuelled by hard liquor more than sorrow, swayed barefoot to the drum beats and nadaswaram (double-reed trumpet-like instrument specific to Southern India) shrill sounds, their grief manifesting in unexpected ways. The cortege eventually formed, with the hearse making its slow procession to the crematorium, led by the grieving son, the music band and the dancers. I followed, photographing each moment: the body arriving at the cemetery, then being laid on a slab of stone, the final offerings of ghee and sandalwood, stopping before the casket entered the burning chamber. He was only 49. Way too young, I thought. But Raju told me that in their neighborhood few lived past 55. The weight of those words lingered in my mind long after the family got back the ashes and a few bones gathered in a small urn. The next day, Raju called me to say goodbye and I suggested I could take a scooter to his address. I got a pin to the same corner where we had first met. He was wearing a tight, well-pressed azure shirt and welcomed me with a smile, a contrast to the grief of the previous day. We shook hands, and he introduced me to more family members, their faces familiar now, etched into my memory through the lens of my camera. As a gesture of condolence and goodbye, I invited them all for a meal. Except for Raju and his wife, the rest declined so we went to a small neighborhood restaurant, where, despite my protests, they refused to let me pay for the dosa. Their insistence was firm—hospitality, even in hardship, was a matter of dignity. After our meal, we returned to the same street corner. I casually remarked that they had a good location in the heart of the city, imagining their home in the stately corner building. That’s when Raju turned to me with a small, knowing smile and began pointing: “This is the kitchen,” he said, gesturing to a small stretch of pavement with a makeshift stove. “This is the toilet,” he continued, motioning toward a cubicle to the left. “This is the living room,” he added, pointing in front of us. Finally, he showed me a wooden cart covered by a hanging tarpaulin, the same cart used for the dancing children the previous day. “And here is the sleeping room. When it rains we just let the sheets down.” Already partly occupied by the son of the deceased. Only then did the reality sink in. The extended family – thirty members, in Raju’s confession – lived on this street. Not for a week or a month, but for generations. I asked Raju if he had come from a village, expecting the familiar story of migration to the city in search of work and a better life. But he shook his head. “My father and his father were also living on the street.” His words settled heavily in my chest, a glimpse into what it truly meant to be homeless in India—not just a condition of circumstance, but a cycle passed down through generations. I had expected to merely document a funeral. Instead, I had witnessed a life that many people see only superficially, like me, yet one that millions endure every day. O moarte la Chennai: Funeraliile unui hindus Mergeam pe Armenian Street din George Town, Chennai, absorbind zgomotul vieții cotidiene și evitând fluxul continuu de ricșe și scutere. Cotind pe Mooker Nallamuthu Street, un spectacol neobișnuit m-a facut sa ma opresc. În mijlocul mișcării agitate a orașului, un sicriu de sticlă stătea aliniat lângă un perete, acoperit cu ghirlande și înconjurat de o mare mică de oameni, în mare parte femei în sari-uri colorate, sezînd pe stradă. Înăuntru, zăcea un bărbat nemișcat, corpul său înfășurat într-un cearșaf alb cu margini
Burning of the Narsakura: Diwali in Goa (2024)
At the end of October 2024 I was supposed to be in the US, not India. My plan was to cover the US elections but the logistics obstacles turned out to be insurmountable and, having already a 5-year Indian visa, I started looking for a combination of photographic subjects. Having been to Ladakh in the last two years and considering the Himalayan areas as the best India had to offer, it was obvious that the first subject would be mountains – Spiti Valley in Himachal Pradesh or Sikkim. Then I saw that if I hurried I could actually catch some of Diwali, the festival of light. Digging a bit into the various interpretations of the tradition I saw that Diwali has a particular manner of celebration in Goa, where effigies of the evil demon Narakasur are burned at sunrise. With greedy eyes sliding across the Indian subcontinent map I weighed alternative plans encompassing Cochin, Trivandrum, Madras, Sri Lanka, Bangladesh, Kolkata, Andaman and Lakshadweep Islands and everything I could set my eyes upon in that wide neighbourhood. But in the end moderation and sobriety prevailed and I decided upon Goa, Kolkata and Bangladesh. The roughly 6-hour flight from Istanbul to Mumbai felt like one hour, having slept uncomfortably with my chin hitting my chest for more than half of the time but when I arrived in Mumbai in the wee hours of the morning I felt surprisingly awake. I met brother Ajay before 6 o’clock in the morning, in a queue of hundreds of people waiting to have their boarding passes and IDs checked at the entrance of Terminal 1, and with a flight to Goa scheduled in an hour and half I felt I shouldn’t worry about missing it, although in retrospect I should’ve. From behind a portly gentleman addressed me in fluent English: “Excuse me, I have a flight at 7:20. Could I pass, please?” “I also have a flight at 7:20” was my rapid reply. “Going to Goa too? Then come with me.” I didn’t need much encouragement to follow in his wide wake and soon I was inside. We lost each other from sight in the interminable controls until we were inside the plane where we exchanged a couple of pleasantries, but this was enough for him to take me under his wing after landing. On business auditing a hotel he partly owned in Goa, he felt at home there and told me which taxi to take, following me to the taxi stand and instructing the taxi driver, not before giving me his business card and telling me I could call him any time. It took a good hour and a half to get to my hotel in the centre of Panaji, Hospedaria Abrigo de Botelho, a 150-years old, restored house with high ceilings with wooden beams, patterned tile floors, in the Portuguese architectural style matching the environs of the Fontainhas precinct. I barely had time to take a shower, plug in my phone and laptop, add Ajay on my WhatsApp when he messaged me, asking if I had any lunch plans. “Why don’t you come for lunch at my hotel? You have the address on the business card.” Who would refuse a free meal, so I ordered an Uber scooter and after a walk in the charming neighbourhood I set off towards Ajay’s hotel in Candolim, some 25 minutes away. I mentioned the free meal for the readers’ entertainment but in reality I was looking forward to being enlightened about this part of India that I knew very little about. A Portuguese colony for about 450 years until 1961, Goa still has about 25% Catholics, 149 churches, and Portuguese names are frequent on the streets of Panaji. Also the concept associated with the relaxed, laid-back attitude specific to Goa “susegad” has its roots in the Portuguese term “sossegado”, translated as “peaceful, calm”. The ride took me along a road snaking through the countryside displaying a luxurious vegetation and some beautiful but grimy and mouldy colonial architecture, and my heart started beating faster when I saw giant effigies of a devil-like character springing up along the route. It was for this character that I came to Goa and in front of an elegant, immaculate table, while waiting for a meal of tandoori chicken, Ajay told me that the monster was Narakasura (or Narkasur), a demon who at a point ruled over the three kingdoms of underworld, earth and air, and who managed to trick Lord Brahma into making him almost immortal, the only person who could have killed him being his own mother, Satyabama. After conquering all the kingdoms of the earth Narsakura attacked the heavens and took as prisoners 16,000 women. After an epic battle between Narakasura and Krishna, when Krishna had fallen unconscious due to a trident thrown by Narasakura, Satyabama threw an arrow which pierced Narasakura’s chest and killed him. We finished the meal with the typical masala tea and then I was offered a grand tour of the hotel that started with one of the three villas inside the compound. I could see from the first step inside the hotel that it was a classy one. Very modern, with huge windows, stylish furniture and tasteful paintings, but the villas were something else. Suffice to say, both the lavish interior with canopy beds and balconies ending in infinity pools, and the views from the wide roof terraces to the lush greenery undisturbed by traffic din were probably the most luxurious accommodation I had ever seen. Also the most expensive, at over $350/night/room or $1000/night/villa … Tired after the night flight and curious to photograph the Narasakura demons along the road and near my hotel I had to say goodbye to Ajay and return to Panaji. It was hard not to stop all the time and wonder at the inventiveness of the Hindus. The tradition of burning the effigy of Narasakura, specific to Goa, is only 80 years old, and it would’ve been interesting
Gărâna Jazz Festival 2024 – “Din nou un program eclectic, foarte reusit”
În seara lui 14 iulie 2024, pe când suporterii spanioli explodau de bucurie pe Olympiastadion Berlin, la Gărâna se încheia festivalul anual de jazz cu ultimele note ale basistei poloneze Kinga Glyk. A fost un festival deosebit in primul rând datorita condițiilor atmosferice. Obișnuiții festivalului au parte in fiecare an de frig și de cel puțin o ploaie torențiala, însa de data aceasta in loc de furtuna, ploaie și nămol am fost cu toții arși de un soare nemilos, fiind supuși unei arșițe cu nimic mai prejos de cea bucureșteana. Au fost patru zile de jazz cât se poate de variat, debutul făcându-l Amiira, trioul germano-suedezo-elvetian practicând o muzica eterica cu accente pe saxofonul ori mai puțin întâlnitul clarinet bas al germanului Klaus Giesing, ca în piesa de bis a grupului, “Where we go from here”. A urmat Tord Gustavsen Trio, care însa cu aportul Lufthansei s-a transformat intr-un duo, basistul neputând pleca la timp spre Timișoara. In lipsa lui am putut admira mai in detaliu stilul minimalist, tonul melancolic-meditativ și intensitatea și expresivitatea emoționala a lui Tord Gustavsen, care îmbina dragostea sa pentru muzica tradiționala norvegiana cu cea pentru Bach. Prima seara s-a încheiat cu concertul grupului lui Christian McBride, Ursa Major, in care fiecare dintre membrii grupului, saxofonista Nicole Glover, chitaristul Ely Perlman, pianistul Mike King și baterista Savannah Harris, au prezentat piese proprii. Christian McBride, ca octuplu castigator de Grammy, printre care de trei ori la categoria Grammy Award for Best Large Jazz Ensemble Album, și autor pana la aceasta data de 20 discuri, ar fi putut foarte bine prezenta doar compozițiile sale, însa in spiritul formarii și lansării de noi muzicieni le-a lăsat celor patru colegi de scena un spațiu amplu de desfășurare. Si chiar daca concertul lor a conținut un clasic ca “Dolphin dance” al lui Herbie Hancock, ori compoziția lui McBride “Familiar things”, cu un saxofon up-tempo al lui Nicole Glover, piesele mele favorite au fost “More is”, compusa de baterista Savannah Harris și cu o interacțiune extrem de dinamica intre saxofon și chitara, și “Cows”, compoziția talentatului chitarist israelian Ely Perlman. A doua seara a debutat cu un germanii de la Melt Trio, care au prezentat piese de pe discul lor “Consumer”, castigator al Deutscher Jazzpreis 2023 la categoria “albume instrumentale”. De remarcat chitara lui Peter Mayer cu un sunet care a oscilat intre finețe de filigran și abraziv. Jonathan Kreisberg 4tet ne-a făcut cunoștința cu un chitarist newyorkez plin de dinamism, eleganta și ingeniozitate, secondat de trei excelenți muzicieni din care l-am remarcat in special pe pianistul (desculț in timpul concertului) Marko Churnchetz. Ultimele doua concerte ale serii ne-au introdus exclusiv in atmosfera jazzului norvegian reprezentat de trioul basistului Mats Eilertsen și cel al pianistului Helge Lien, ultimul susținut de saxofonistul Tore Brunborg. Ascultând primul trio m-am simțit transportat in versurile onomatopeice ale lui Ion Barbu Lir-liu-gean, lir-liu-gean/Ca trei pietre date dura/Pe dulci lespezi de mărgean, din “In memoriam”), contrabasistul Mats Eilersen și bateristul Thomas Strønen umplând măsurat spatiile bogate lăsate libere de pianistul Harmen Fraanje. Seara s-a încheiat cu un tribut adus de pianistul Helge Lien profesorului și mentorului sau Misha Alperin, pianistul ucraineano-norvegian trecut și pe la Chisinau. Au fost cântate piese melancolic-elegiace de pe albumul “Funeral dance”, sunetul șuierat al saxofonului lui Tore Brunborg amintind de acel “fjellsang”(cântec al munților), denumirea metaforica a tonului lui Jan Garbarek, o sursa de inspirație majora pentru saxofoniștii norvegieni. Ziua a treia a debutat cu singura contribuție româneasca pe scena mare de la Gărâna. Dixie Krauser & The Fusion Company. A fost o buna ocazie pentru netimișoreni de a-i revedea pe Nick Krakovszki (Pro Musica), Doru Apreotesei (Post Scriptum, Pro Musica, Sfinx), Mihai Farcas (Progresiv TM) intr-un show energic in care a strălucit fiecare membru al formației. Saxofonistul cubanez stabilit la Madrid, Ariel Bringuez, cu al sau Quintet, a fost revelația festivalului. Piesele alese, majoritatea de pe albumul “Nostalgia cubana”, cu excepția piesei de la bis, Un dia de noviembre, de Leo Brouwer, ne-au arătat un saxofonist îndrăgostit de solistica, secondat de muzicieni exceptionali dintre care a ieșit in evidenta chitaristul Javier Sanchez, și el autor al unor solouri de mare finețe și expresivitate, ca de exemplu in piesa Juramiento. Ariel Bringuez a reușit sa ridice publicul in picioare atât pentru a canta cat și pentru a dansa, fiind răsplătit la finalul concertului cu un gigantic steag cubanez ridicat de doi participanți in fata scenei. Am aflat ulterior ca cei doi – români – aveau steagul de la o petrecere cu mult rom pe care o țineau în fiecare seara in campingul din fata festivalului, sub numele de “Cuba libre” … Au urmat danezii de la Girls In Airports (numele nefiind vreo alegere plina de semnificație, asa cum imi mărturisea într-o pauza simpaticul saxofonist al grupului care s-a adresat inițial nu numai publicului uman ci și celui … canin al festivalului). Eram puțin sceptic in ceea ce privește unele din albumele lor dar am avut speranța unui concert de calitate și asa a și fost. Cei doi percuționiști au creat un fundal pe rand viguros și sensibil pentru solistica pe alocuri garbarekiana a saxofonistului Lars Stender și exhibițiile electronice ale keyboardistului Mathias Holm. A urmat, târziu, înspre miezul nopții, concertul corifeilor scandinavi grupați sub numele de “30 years of E.S. T. – Tribute to Esbjörn Svensson Trio”. Magnus Öström și Dan Berglund, membri ai trioului original, au ales sa cânte prima piesa – From Gagarin’s Point of View – doar in trio cu Joel Lyssarides la pian, dupa care la fiecare noua piesa grupul a fost completat de cate un nou muzician, mai întâi norvegianul Marius Neset la saxofon, apoi veteranul suedez Ulf Wakenius la chitara, și in cele din urma finlandezul Verneri Pohjola la trompeta. A fost mai bine de o ora de jazz de cel mai înalt nivel care a ridicat publicul in picioare, eu personal nemaivăzând o secție ritmică atât de impresionanta și “in the pocket” ca cea formata de Öström și Berglund. Duminică, ultima zi, publicul fusese deja anunțat
North Korea – An exercise in masochism
Stolen moments: A photographic trip to North Korea Photographing in North Korea is an exercise in masochism. I had long wished to visit North Korea to catch a glimpse of a lost world, one which I actually knew from my past in Romania. Born in Romania and having lived there until a short time after the fall of its iron fisted dictator Ceausescu I had a pretty good idea of life in a communist country but also sympathy for the plight of the common people having to live in such conditions. I´ve always admired the fact that humans can enjoy life under any hardships and it was my intention to show a bit of what we normally associate with normal life – going to work, relaxing, laughing, socialising, romancing, getting married, angling, etc. – anything that could provide good photography within the limits imposed by the strict North Korean regime. I´ve done such series on several countries and to one of them, Iran, I returned a couple of times conquered by people´s amazing hospitality and friendliness. I was hoping that by explaining my motifs I would be allowed more freedom, especially since I declared from the very beginning that I´m a photographer and I would not buy a trip if I weren´t allowed to photograph more than the average tourist. I had likewise hoped that my argumentative powers and the mentioning of my interest for quality photography could convince my hosts to allow me to catch also moments of genuine life, in contract to the usual ceremonious visits to Potemkin-like villages. After all, their foreign propaganda section should have been intelligent enough to imagine that nobody is interested in constantly seeing the giant bronze statues of the North Korean leaders or the immense empty squares in Pyongyang. The trip would have been also a descent into my past, an attempt to reconsider the atmosphere of my younger years through the eyes of a now Westerner. North Korea was the more relevant to this attempt since the profound changes in the Romanian society after 1971, the year of the (in)famous Ceausescu´s “July Theses” putting an end to the cultural liberalism enjoyed for a short period in the years before, were the result of Ceausescu´s trip to North Korea and China and of his admiration for the Kim Il-Sung´s Juche philosophy of self-reliance. In fact, the exacerbated principle of self-reliance coupled with the shortages caused by the exports needed for servicing the external debt were among the main reasons for Ceausescu´s downfall in December 1989. Of course I was aware that there were differences among the socialist countries but I expected to recognise many of the characteristics of Romanian socialism also in North Korea, albeit with a temporal delay of more than a quarter of a century. And how wrong I was! The degree of control that the foreign tourist is subjected to is hard to imagine. Even the most inocuous demands were questioned and in most of the cases rejected or ignored. I tried to convince the guides that I merely wanted to give the North Korean society a human face but their freedom of action (most certainly dictated by the secret service in spite of their official employment by a youth travel agency) proved to be extremely limited. For instance, when mentioning that I wished to photograph anglers along the Pyongyang river, close to the hotel, and commenting that such a photo would only show people relaxing in their free time, maybe freer than their Western omologues, since in the West they would need a fishing permit(yes, I overdid it a bit here), I was totally ignored. Later, when watching a documentary about North Korea by a Romanian journalist, Adelin Petrisor, I saw a scene in which his North Korean guide was explaining to him that angling could be interpreted as being prompted by lack of food. I was refused a simple walk through the centre of Pyongyang (I didn´t even dare to ask to be taken to a working class suburb), although I only wanted to photograph children playing. In Wonsan, only a few hundred yards away from the restaurant where we were supposed to be eating, I saw a wedding couple heading out of a park on a beautiful sunny weather. We had to drive by past them, park in front of the restaurant without my being allowed to return, with the motivation “I know a place in Pyongyang where there are always weddings. You can photograph when we get there.” Actually this was a blessing in disguise because in the wedding photo of Pyongyang I managed to catch in a corner of the photo young pioneers with plastic jerrycans waiting to be filled from a fountain, a hidden proof of the power shortages plaguing North Korea. I waited for the van to stop and then I ignored the guides´ instructions, or rather orders, and ran across the street haping to photograph at least the wedding cake carried by a waitress. To my surprise she laid the large, layered cake on the ground hiding from me behind a tree, a truly grotesque situation. Whenever I was allowed to leave the car it didn´t take more than one minute for the second guide, a young and otherwise charming girl, to hurry me by telling me that I was delaying the programme. After some days I understood that the problem was not necessarily that I was photographing, but that I was doing this in the open and not from behind the van windows. Asking the guides to stop the van and allow me to photograph peasants in a rice field I stepped a few metres away from the van. When I turned around I saw, having come out of nowhere, an army officer questioning the guide about our activity and writing down the licence plate, the guide name and the name of the travel agency. On the other hand I have to recognise that the daily schedule was extremely
Charles Lloyd la Garana Jazz 2024: Un maestru al jazzului spiritual
La cei 84 ani ai săi, Charles Lloyd a fost decanul de vîrstă al invitaților ediției de anul acesta a Festivalului de Jazz de la Gărîna. Alături de Pharoah Sanders, Wayne Shorter și Sonny Rollins, e unul dintre cei patru mari saxofoniști cu rădăcini în anii ’60 încă activ, iar dacă Sonny Rollins, considerat drept cel mai bun improvizator, s-a lăsat inspirat în special de ritmurile calypso ale Caraibelor, în timp ce Wayne Shorter s-a numărat printre pionierii jazz-rock-ului, Charles Lloyd și Pharoah Sanders au continuat linia jazz-ului spiritual trasată de John Coltrane. Definită uneori destul de impropriu ca world music, termen respins de mulți muzicieni de jazz, muzica lor înglobează, printre altele, elemente indiene – raga (melodii bazate pe game) și tala (cicluri ritmice) – care l-au inspirat și pe Coltrane, elemente ce au constituit un punct de interes major printre jazzmenii americani în urma vizitei făcute în SUA, la mijlocul anilor ’50, de Ravi Shankar. Lloyd a devenit faimos cu Forest Flower, disc înregistrat live la Festivalul de Jazz de la Monterey în 1966 și primul disc de jazz modern vîndut în peste un milion de exemplare. Plin de vitalitate și exuberanță, discul realizat cu Keith Jarret, Cecil McBee si Jack DeJohnette a fost, în mod surprinzător, îmbrățișat și de iubitorii de rock și blues (a devenit unul dintre discurile favorite ale celor de la Grateful Dead), asigurîndu-i lui Lloyd și muzicienilor săi o audiență mult mai largă decît cea la care aveau acces jazzmenii tradiționali. Așa a ajuns Charles Lloyd să apară pe scenă la Fillmore Auditorium în 1967, între Chuck Berry și Steve Miller Blues Band, ori să concerteze în turneu cu Savoy Brown și Johnny Winter. De altfel, fost acompaniator al lui Howling Wolf si B.B. King, Lloyd a disprețuit întotdeauna liniile de demarcație dintre genuri. Atras de filosofia indiană și în special de școala Vedanta (vila lui din Santa Barbara se afla în apropierea templului local), Charles Lloyd a deschis albumul Waves din 1972 cu piesa „TM”, odă adusă meditației transcendentale promovate de Maharishi. Următorul album, Geeta (1973), îl arată pe Lloyd împărțit, cu destul de mult succes, între influența indiană, constînd într-o suită extrem de interesantă care începe în stil clasic indian pentru a se transforma în a doua parte într-un jazz fusion plin de vitalitate, și cea rock, pe fața a doua a discului interpretînd în mod personal un medley de trei piese de la Rolling Stones. A urmat, surprinzător, o retragere de pe scenă în urma deziluziei de a nu putea schimba lumea prin muzică, conform unui interviu acordat ziarului Union Tribune: „Cînd am văzut că nu puteam face asta, m-am decis să las totul baltă și să încerc să mă schimb pe mine însumi, ceea ce e un efort de o viață”. De fapt, un motiv la fel de valabil a fost încercarea de a se lăsa de droguri. Sfîrșitul anilor ’70 îl găsește pe Charles Lloyd în trupa Celebration, alături de membri de concert ai trupei Beach Boys, cu care scoate două albume. După o reîntoarcere temporară, alături de pianistul francez Michel Petrucciani, a urmat un nou hiatus pînă în 1988, cînd formează un cvartet cu Bobo Stenson. Pînă în 2013 scoate o serie de albume la casa de discuri ECM în care Lloyd împletește influențe hinduiste și budiste în odisei sonore adesea contemplative. Din 2015, Lloyd colaborează cu casa de discuri Blue Note, scoțînd trei discuri cu un cvintet, The Marvels, format din Bill Frisell la chitară, Greg Leisz la pedal steel guitar, Reuben Rogers la bas și Eric Harland la baterie. Ultimul dintre acestea, apărut în 2021, Tone Poem, e o capodoperă de understatement și finețe interpretativă care, fără a se îndepărta de sound-ul tipic al lui Lloyd, înglobează note de blues, country, bluegrass, dar și sonorități latino. Reinterpretarea piesei „Lady Gabor”, prezentată la Festivalul de la Monterey din 1967, arată cel mai bine schimbarea de direcție a gîndirii muzicale actuale a lui Charles Lloyd, cu pianul lui Keith Jarrett înlocuit de duo-ul de chitare, într-o versiune puțin mai aproape, dar totuși mult diferită de cea originală de pe albumul Passin’ thru de la The New Amazing Chico Hamilton Quintet. Cu o singură schimbare în componență, aceea a lui Kendrick Scott la tobe în locul lui Eric Harland, pe o vreme însorită, The Marvels au deschis Festivalul de la Gărîna de anul acesta cu versiunea instrumentală a capodoperei antirăzboinice a lui Bob Dylan, „Masters of War”, cîntată anterior împreună cu Lucinda Williams pe albumul omonim din 2017, ulterior fără vocalistă pe albumul The Marvels I Long to See You (2015). Varianta lui Lloyd și a confraților săi muzicali e o lungă lamentație la saxofon tenor întrețesută cu interventii discrete blues ale chitarei și cu un sound pe de o parte amenințător, pe de altă parte edulcorat de pedal steel guitar. A fost singura piesă a concertului necompusă de Lloyd, acesta recurgînd la un setlist cu piese proprii înregistrate între 1965 și 2018. Modest în lumea din afara scenei, Charles Lloyd e modest și pe scenă, lăsîndu-le companionilor de călătorie muzicală un spațiu amplu pentru improvizație, în special chitarelor, care întrerup sound-ul eteric, meditativ, subtil, dar și puternic al lui Lloyd. Trecerile de la o temă la alta sau de la un instrument temporar dominant la altul sînt organice, fără rupturi, făcînd ca muzica să curgă lin, indiferent că e vorba de o baladă ca „Defiant” ori de piesa dedicată prietenului său din copilărie din Memphis, trompetistul Booker Little, „Booker’s Garden”. În ultima, flautul alto ia locul saxofonului, iar Lloyd, evident trăind muzica pe care o practică, recurge la maracas, acompaniindu-i la rîndul său pe ceilalți muzicieni. „Hymn to the Mother” începe cu un recitativ avîndu-l ca autor pe Lloyd, foarte asemănător cu cel făcut de gurul lui Alice Coltrane, Swami Satchidananda, pe versiunea alternativă a capodoperei coltraniene „A Love Supreme”. A fost o lecție de jazz de la un maestru al lirismului, poeziei și spiritualității muzicale, al compoziției armonice și al distilării
Soft Machine la Garana Jazz 2022: Soft Machine de azi nu traieste (doar) din trecut!
Dupa o ploaie scurta pe o vreme racoroasa duminica putin dupa orele 21 au urcat pe scena festivalului de jazz de la Garana si Soft Machine, marea atractie a zilei si poate a intregului festival. Era pentru prima data ca Soft Machine concertau in Romania dar nu si prima prezenta a lui John Etheridge, chitaristul formatiei, care mai fusese inca de doua ori in Romania, in 1971 si la putin timp dupa revolutie, cu o trupa germana. La o sueta dupa concert John Etheridge isi reamintea episodul bizar petrecut in 1971. Fusese cooptat in trupaprogresiva Icarus, care tocmai scosese un disc, The Marvel World of Icarus, cind, in mare lipsa de bani a acceptat un contract destul de neconventional de a acompania doi cintareti britanici intr-un turneu in Romania. “Imi aduc aminte perfect fiindca a fost prima mea iesire in afara Angliei si incepusem sa cint abia cu sase luni inainte. Turneul fusese gindit ca acompaniament pentru doi cintareti de … vodevil. Am repetat piesele respective care sunau cam asa (urmaza o imitatie vocala a unei piese de vodevil) dar am reusit sa deturnam concertul cind la repetitie celalalt chitarist a inceput sa cinte “Whole lotta love” si am decis sa cintam rock. Era pe un stadion si lumea innebunise. Am vazut un public extraordinar, asa cum nu am mai vazut mai tirziu in Europa de Est, de exemplu in DDR, unde toti stateau cu capul in jos, tristi. Activistii de partid romani au stat, au ascultat seriosi, fara vreo reactie, dar apoi am fost scosi afara din tara. Ceausescu tocmai se intorsese din China …” Episodul a fost relatat foarte pe scurt si pe scena, inainte de inceperea concertului propriu-zis de catre chitaristul si liderul formatiei John Etheridge, singurul dintre muzicienii de pe scena care a facut parte din componenta “clasica” a formatiei, inregistrind si doua albume cu ei, Softs (1976) si Alive and well in Paris (1978). Ca de obicei la trupele cu schimbari majore de personal exista si puristi care nu recunosc ca legitima decit forma initiala a grupului. Inca in 2005 Graham Bennet, autorul unui opus despre Soft Machine, “Out-Bloody-Rageous”, considera ca pina si inainte ca Elton Dean sa se alature formatiei aceasta putea fi impartita in cinci grupuri distincte ca stil: “the freak-out quartet, the 1967/1968 psychedelic trio, the 1969 power trio and the big-band septet”, niciunul nesunind asemanator cu celalalt. Muzica celor de la Soft Machine (numele e preluat de la romanul lui William Burroughs – extrem de prost, stilistic vorbind, facind abstractie de subiect) s-a dorit de la inceput ca un fel de happening, utilizind lumini psihedelice si inspiratii mergind de la muzica pop, free-form jazz, muzica renasterii si a barocului audibila in schimbarile bruste intre pasajele zgomotoase si cele linistite, minimalismul lui Terry Riley si al sau “A Rainbow in Curved Air” aparut in 1969 si care a influentat multi muzicieni ca Mike Oldfield in Tubular Bells or Pete Townshend in Baba O’Riley, numit asa in onoarea lui Riley si a guru-ului Meher Baba. A inceput ca trio si a trecut prin colaborari de pina la sapte sau opt muzicieni, chiar daca nu toti au fost membri plini ai formatiei. Formula actuala de turneu I-a adus pe scena de la Garana pe inainte mentionatul John Etheridge, intr-o camasa de culoare rosu indian fara guler si lasata pe dinafara pantalonilor, alaturi de versatilul Theo Travis (membru Soft Machine din 2006 si Gong intre 1999 si 2010) la saxofon, flaut si keyboards, Fred Thelonious Baker la bass (care a colaborat cu Elton Dean in cadrul grupului In Cahoots), inlocuindu-l pe John Marshall, si Nic France (fost membru al grupului lui Ian Carr, Nucleus) la tobe. E remarcabil ca indiferent de schimbarile petrecute in cadrul grupului Soft Machine suna ca Soft Machine indiferent ca motorul melodic e orga, chitara sau saxofonul. Concertul a inceput cu piesa Hidden details de pe ultimul lor disc cu acelasi nume din 2018, cu citeva acorduri amenintatoare ale lui Etheridge urmate de note la fel de amenintatoare ale saxofonului lui Travis inainte ca Etheridge sa se aventureze intr-un solo prelungit la chitara sa Martyn Booth Signature Series. A urmat The man who waved at trains, o compozitie mai veche a lui Mike Ratledge de pe albumul Bundles (1975), reluata si pe Hidden details ca si aici intr-o versiune extinsa, sustinuta de flautul eteric si pianul clipocitor Fender Rhodes al lui Travis. Urmeaza Fell to Earth (fosta Destination down to Earth), din nou cu solourile de flaut si pian ale lui Travis, si Tales of Taliesin de pe albumul Soft din 1976 unde acelasi Etheridge sustinea soloul de chitara, asa ca nu e de mirare ca si aici a oferit publicului un solo care amintea de viteza lui John McLaughlin. Urmatoarea piesa, Broken Hill, e o piesa de multa sensibilitate de pe ultimul album, punctata de o lunga lamentatie la chitara lui Etheridge. The Nodder, de pe albumul Alive and well in Paris, din 1977, il pune in evidenta pe jucausul Baker care are ocazia de a arata ce stie la bas, degetele-i de la mina stinga plimbindu-se in sus si-n josul griffului ca niste scurte brate de caracatita. Fourteen hour dream, o piesa luminoasa de pe acelasi ultim album al grupului, incepe cu o linie de bas urmata imediat citeva minute bune de flaut si se incheie cu un scurt solo al lui Etheridge. Apoi o surpriza – Joy of a toy – o compozitie Kevin Ayers/Mike Ratledge de pe primul album, cu o melodie copilareasca sustinuta permanent de bas, si in cele din urma un medley de patru piese din care am recunoscut The relegation of Pluto, Hazard profile si Facelift. Rifful rock din Hazard profile, piesa de pe Bundles, compusa de Karl Jenkins si, initial pe disc, beneficiind de chitara lui Allan Holdsworth, ii da ocazia lui Etheridge sa creeze un solo prelungit. E o piesa superba de jazz-rock in care elementul rock creat de sunetul clar dar in acelasi timp dur si salbatic
Phoenix, Celelalte Cuvinte: Rock, opposition and repression
Rock historians in most of the countries usually fail to agree upon the most important band or record in their respective countries. In Romania, among fans and critics there seems to be wide agreement that the best Romanian record ever is “Cantafabule”, Phoenix’s third album closing their first Romanian period. It is a mature work of a mixture of hard rock and psychedelia using, along with the typical rock instrumentarium, blockfloete, celeste, church-sounding bells, piano and violin. A far cry from their beat, Beatles-inspired, charmingly naive beginnings documented on a couple of EPs, “Cantafabule” is also quite different from Phoenix’s first two LP’s which are both marked by strong folkloric influences. How did Phoenix decide to change style and drop the British pop-rock influences in order to concentrate upon Romanian folklore? In 1971 the Romanian dictator Ceausescu had returned from a China and North Korea trip where he fell hard for Kim Il Sung’s cult of personality. Kim Il Sung was then only General Secretary of the Worker’s Party of North Korea, becoming a president only in 1972, just like Ceausescu, who became a president in 1974. The Romanian cultural life, which in the late 60’s had experienced a degree of openness suddenly after July 1971 had to cope with imposed nationalist and neo-Stalinist measures detailed in the infamous July Theses. It was a good moment to bring folkloric elements into pop and rock music but when Nicolae Covaci, the leader of Phoenix, told his colleagues about his idea of finding inspiration in folklore not only did they not find it inspiring, some leaving the band, but they didn’t realise that what was meant was “folklore with a difference”. In Nicu Covaci’s own words: “If Ceausescu wants folklore, then we’ll give him folklore!” Instead of crude renditions of Romanian folklore where the only difference from the originals was the use of electric instruments, in the style of Sincron, their first LP, “Cei ce ne-au dat nume” (“Those who gave us a/the name”), showcases a full side dedicated to a conceptual cycle referring to the four seasons as symbols for nature’s transformation, birth and rebirth. The original season’s songs are divided by short imitations of traditional songs and one of the percussionist members of the band and co-author of the LP cover together with his future wife (Valeriu Sepi and Elisabeth Lili Ochsenfeld) even built a giant wooden goat and several smaller ones in order to imitate the traditional village instruments. It is undeniable folklore but of a genuine archaic extraction. Phoenix’s second album, “Mugur de fluier” is a conceptual album issued in 1974 (but already played in 1973) with a strong folkloric influence, and a step forward in the band’s development. The album comprises the only song composed by their vocalist, Mircea Baniciu, ”Andrii Popa”, dedicated to a “haiduc” (outlaw) and using as lyrics a poem from 1843. It has become the band’s most popular song, a fact which I personally witnessed in Poland, where meeting a prog fan whom I had sent several CDs, and after a very long and wet night spent on Pyotrkowska Street in Lodz, in the wee hours of the morning, my guest took out the Mugur de fluier CD from his remarkable collection, inserted it in the CD player and sang together with his friends in unison, verse by verse, “Andrii Popa”! Only one year later, in 1975, Phoenix struck again with their magnum opus, the double LP Cantafabule, a trifecta of lyrics, music and graphic design. The lyrics by two extremely inspired poets, Andrei Ujica si Serban Foarta, previous collaborators on Phoenix’s second LP, take the Romanian listener into a world of fabulous animals of Roman, Middle Eastern, Far Eastern mythologies (basilisk, Calandrinon, Roc and Phoenix birds) described in mediaeval bestiaries, using an archaic language, Aromanian and even old French, a world inspired by Philippe de Thaün, the first poet to write in the Anglo-Norman French vernacular instead of Latin and author of a bestiary, a translation of the Physiologus, a Christian work written in Greek at an undetermined date between the 2nd and the 4th century AD. It comprises the story of the unicorn that allows itself to be captured only while resting in the lap of a virgin rendered by Phoenix in “Norocul inorogului” (The unicorn’s luck”) and of the immortal phoenix bird rising from its ashes three days after having burned, a symbol of Christ’s resurrection, recounted in the apotheotic finale of the record as “Phoenix”. The non-Romanian listener is sadly deprived of all these mediaeval and religious references but the forceful yet supple, highly sophisticated music, using, alongside with traditional rock instruments, celeste, violin, piano and a good deal of synthesizer passages, stands for itself even without any comprehension of the lyrics. The cover, which first appeared with a wrong title “Cantofabule” instead of “Cantafabule”, should have been a collage of the Moldavian prince Dimitrie Cantemir’s faceless body represented as a unicorn on a metal gate background symbolising the Iron Curtain but the initial version was rejected by the censors and replaced by the centrefold showing the fabled animals in a pen and ink technique, a rare censorship action which- in my debatable opinion – resulted in an improved cover. This was the pinnacle of Phoenix’s career when their concerts could gather tens of thousands of spectators on stadiums and ensure them a lifestyle of unmatched comfort under the otherwise restrictive and repressive Communist regime. They had supporters among the Communist party apparatchiks who either admired them sincerely or were interested in profiting themselves from the huge profits the Phoenix concerts were bringing but also enemies in the strict censors and the occasional culture bigwigs. It was Phoenix’s bad luck that during one summer show by the Black Sea the decibel level of their amps disturbed a communist big shot and thus the band finds itself banned. Romania being Romania the ban prohibited the organisation of Phoenix concerts in Romania but Nicu Covaci found a
Leonard Cohen in the Black Church, Iceland
Iceland in October is more the “Land of Biting Winds” than the “Land of Fire and Ice”, as it’s currently advertised. The waterfalls that I once saw frozen in October were as iceless as they were in summer but the wind was so piercing and strong that it rolled my heavy Kata camera bag with three lenses inside across the yellow grass and the asphalt pathway close to the cliffs of Arnarstapi, not far from the Black Church. When I heard about the presence of a black church on the southern side of the Snaefellsness peninsula I couldn’t help thinking of the Black Church of my homeland, in Brasov, Romania. Erected between the 14th and the 16th centuries it is a dazzling example of German Gothic architecture, its “black” denomination due rather to 19th century pollution than to a 17th century fire, as believed until a few years ago. Much more modest, the wooden Black Church of Búðir (Búðakirkja) was originally erected in 1703 by Bent Larusson, a local merchant, rebuilt by a woman, Steinunn Sveinsdottir, in 1848 without any help from the Lutheran Church after it had rotted down, moved in 1948 from the old graveyard and re-consecrated in 1987. Its matted black colour is a result of the tar used in painting it, providing a strong contrast to the snow-covered mountains of Snæfellsbær. I arrived there on a day in which the wind speed, as read from the road panels, was 28 mps, i.e., 100 kmph, which should’ve triggered an orange weather alert, as on my first day in Reykjavik, and frozen raindrops were biting into my face from all directions. Walking along the coast in Iceland I made the unfortunate experience that wind over there behaves according to Murphy’s laws, i.e., always against the camera lens, whichever way I turned myself. I circled the church trying to get a side view with the snowy mountains behind it from the outside of the graveyard but the wind moved in step with me so I had only one shot before I needed to wipe the lens clean with the deer skin bought in the Chinese Dandong market near the China-North Korea bridge. Behind me, outside the graveyard, in a car, an old couple was following all my moves and I wondered whether they were tourists like me but smarter, waiting for the rain or at least the wind to abate. For a few minutes the sky cleared a bit and at the same time I saw a man lifting the latch of the white front gate, struggling with the door and then finally entering the church. I thought it was a great opportunity to see the inside and chat with a local and rushed to enter the church myself. “Taler du dansk?” (Do you speak Danish?), were my first words. Danish is learned as the second language in Icelandic schools and fluency in Danish is often a sign of higher education. I was happy to hear that his reply was positive, in halting but passable Danish, and asked if there was any church service the next day which was a Sunday. “No, but there will be a concert tonight”, came the answer. “A concert? Religious music? Something from the book of psalms?” I asked with a smile and big hopes. “No, a local musician is going to play Leonard Cohen. My wife can tell you the details. She will be here soon.” That sounded even better. An Icelander playing Leonard Cohen in the Black Church to an audience of maximum 15 spectators sounded like an extremely fortuitous happening not to be missed. The around 40 km I would have to drive back to my hotel in Grundarfjörður, then back to the church in the evening and then back again after the show I didn’t see as a major impediment in spite of the changing weather making driving close to the mountains, and especially after dark, extremely dangerous. Meanwhile, from one of the narrow church windows I could see a small gathering of people on the graveyard lawn so I excused myself and headed there. The old couple from the car were now the main protagonists, the man carrying in his hands an urn, accompanied by a blonde woman near a small, shallow, square grave. I kept the distance and didn’t even enter the walled enclosure but my Kyrgyz felt cap covered by a Cappadocian headdress with pointed top, flaps embracing the ears and tied around my neck at the back, making me look like a blue-eyed pasha, couldn’t fail to attract attention so after looking at each other for some long moments over the graveyard wall I dared ask the younger lady if she spoke Danish. It’s a trick I’ve always used in Iceland, knowing that speaking a language they all learn in school would create a bit of a connection between us. Danish was the official language until 1944, when taking advantage of the war and the German occupation of Denmark, Iceland split from Denmark, and many Icelandic words can be understood by Danish speakers either because of their common roots or because of Icelandic loanwords from Danish. She did speak it and even relatively fluently, and was, as expected, the wife of the man in the church. From her I got the details, that there would be two concerts, one at 7pm and the other at 9pm, that the first one was sold out and that the price would be 2500 ISK (17.5 EUR). Slowly more locals arrived for the burial and I was asked not to take pictures of the congregation, so I left and promised to return. And then, just as I was going to enter the car I had a second flash of luck. I couldn’t believe my eyes: In front of the white gate of the Black Church there was an Asian-looking guy with a long down coat of the kind that is very popular in South Korea and China, on whose back
Ashura – Zile de doliu – Khorramabad, Iran 2019
4:15 dimineața e departe de a fi o oră potrivită pentru trezire. Și totuși atit de emotionat eram de apropierea evenimentului care urma sa se petreaca in acea dimineață încât m-am trezit chiar înainte ca alarma de pe cele două telefoane mobile să înceapă să sune. O pereche de baterii ale aparatului foto Nikon D850 se încărcaseră în timpul nopții – două dintre cele șase sau șapte pe care le port mereu cu mine – iar lângă ușă, geanta foto KATA cu cele peste 8 kg de echipament aștepta să fie smulsă și purtată pe umăr. Nici nu am avut nevoie să aprind lumina. Strălucirea gălbuie a lămpii de stradă și clipocitul încărcătoarelor de baterii au fost suficiente impreuna cu miscarile mele mecanice pentru a mă ajuta să găsesc calea către ușă. Pravalit într-un fotoliu masiv din hol recepționerul dormea în timp ce paraseam hotelul tiptil, cu grijă să nu-l deranjez. „Salaam (cu acea pronunție persona care il transformă într-un “Saloom ” ușor nazal), pe mine ma asteptati?”, il intrebai pe domnul în vârstă care aștepta în fața hotelului, într-o mașină cu geamurile lasate, crezând că era trimis de contactele mele fotografice din Khorramabad. “Buna dimineata. Nu, mă bucur doar de dimineața aceasta de Ashura. ”, a venit răspunsul destul de ciudat, cu un accent clar american. “Dar sunati a american!” “Da, am locuit în America de mai bine de 25 de ani. M-am întors în Iran și in fiecare an ma scol dis de dimineata sa urmaresc ceremonia. Pot să vă duc undeva? ” Bineînțeles, am găsit întâmplarea incredibila, sa întâlnesti un americano-iranian zimbitor în fața hotelului intr-un oras mic si neturistic ca Khorramabad la 4:30 dimineața, dar lucruri mai ciudate mi s-au intimplat în timpul călătoriilor mele (cât de ciudat este este să întâlnesti un coleg de serviciu într-un sat din India?) și dorința lui de a mă lua in masina nu mi s-a părut comportamentul obișnuit al poliției secrete de oriunde în lume. E adevărat, poliția cubaneză mă așteptase într-o Lada din fața “casei particulare” unde trasesem în Santiago, dar era pentru a mă transporta la secția de poliție pentru un interogatoriu, nu pentru a-si oferi serviciile gratuite de taxi. (vezi https://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cuba-la-moartea-lui-fidel). Mai mult, mi-a venit în minte un pasaj din cartea „Oglinzile persane” a lui Elaine Sciolino: “Nasser Hadian, un prieten care este profesor de științe politice la Universitatea din Teheran, a petrecut Ziua Crăciunului cu mine și familia mea la Washington, DC. Nasser avea o educatie americana și se bucurase cândva de o înfloritoare carieră academică în Statele Unite. El și soția sa, Shirin Parvini, farmacolog, trăiau bine. Dar Nasser a renuntat la toate ca să plece acasă. Spunea că nu mai poate sta departe de Iran. Soțul meu, Andy, nu-si putu crede urechilor. Cum poti renunța la o poziție la facultate în Statele Unite pentru a te întoarce în Iran? îl întrebă pe Nasser. “Poezia”, a spus Nasser. “Poezia mistică. Mi-a lipsit sunetul poeziei. ”Pentru a-și dovedi ideea, ridica o copie a lui Hafiz de pe unul din rafturile mele de carte și ne citi poezii în persană.” Cu câteva zile mai devreme, tocmai începusem să mănânc o portie de sarmale cu varza într-un restaurant de familie, unde fiul proprietarului se așezase la masa mea, oferindu-și serviciile pentru a ma informa despre Ashura în Khorramabad, când un tip din 40 de ani. se apropie de mine cu un zâmbet întrebând: „Vorbiti romaneste?”. Mi-a luat citeva secunde să-mi dau seama că folosise limba română și de îndată ce am spus da, a început să-mi explice cât de surprins și fericit este și cum a aflat că sunt român. Era un client obișnuit al restaurantului unde venea în timpul pauzei de prânz și când m-a văzut, un străin înalt, cu ochii albaștri care nu arăta în special iranian, l-a întrebat pe fiul proprietarului de unde vin. Mi-a mărturisit că i s-a parut incredibil sa auda “România”. “Vreau să fii fericit aici. Am fost foarte fericit în România. Am petrecut acolo șapte ani la sfârșitul anilor 90 și, sincer vorbind, mi-au trebuit trei ani să mă readapt în Iran când m-am întors.” Inutil să spun, când am vrut să-mi plătesc prânzul, am descoperit că fusese deja platit. In fata hotelului nu a durat mult până la aparitia lui Amir, ghidul meu pentru ședința foto de dimineață. Ashura este sărbătorită atât de musulmani suniti cât și de șiiti, dar din diferite motive. În timp ce sunnitii sărbătoresc Ashura în amintirea despărțirii Mării Roșii, ceea ce i-a permis lui Moise și israeliților să scape de armata faraonului, șiitii comemoreaza moartea lui Hussein, nepotul profetului Mohammed și al treilea imam siit, in bătălia din Karbala, aflat în Irakul de astăzi, în 680 e.n. Contextul este că, după moartea profetului, în 632 CE, a apărut o dispută între o majoritate care dorea titlul de calif pentru Abu Bakr, un însoțitor apropiat al profetului, și o minoritate, numită ulterior Shi´a, care l-a susținut pe vărul și ginerele lui Mohammed, Ali. Acesta nu a devenit calif, dar a devenit pentru siiti primul imam, adică un lider desemnat divin. În 680 e.n., în timpul lunii Muharram, califul ummayad Yazid i-a ordonat lui Hussein să-i promită loialitate, pe care acesta a refuzat-o, considerând că domnia lui Yazid este nedreaptă și nelegitimă. Rezultatul a fost uciderea și decapitarea lui Hussein și a majorității familiei și însoțitorilor săi în bătălia de la Karbala. Siitii considera martiriul lui Hussein o inspiratie in lupta lor pentru dreptate și împotriva opresiunii de către autoritatile de stat. Ashura este comemorata diferit în diferite orașe ale Iranului și, dupa o usoara ezitare intre Zanjian si Khorramabad, alegerea a cazut asupra celui din urma, unde locuitorii săi comemorează moartea imamului Hussein acoperindu-și fețele și hainele cu noroi uscat apoi la ruguri aprinse in strada. „Unde vrei să mergi? Unde ti-a placut ieri seara, lângă bazar? ”, ma întreba Amir și impreuna plecaram spre o răscruce mai sus de bazar. Știam la ce să mă aștept, dar ceea ce vedeam îmi depășea si cea
The Wilder Shores of Marx
„Ţărmurile sălbatice ale lui Marx“ – o călătorie în Vietnam Corneliu CAZACU Aparut in Dilema veche, nr. 829, 9 – 15 ianuarie 2020 În 1991, doctorul britanic Anthony Daniels, cunoscut ca ziarist sub numele de Theodore Dalrymple, publica un jurnal de călătorie al anilor ’80 în cinci ţări comuniste (Coreea de Nord, Albania, Cuba, Vietnam și România), jurnal intitulat The Wilder Shores of Marx. Cartea mi-a rămas întipărită în minte și prin titlul original și incitant, dar și prin talentul autorului pe care îl cunoșteam de altfel din alte scrieri ale sale. Și dacă autorul critica lipsa de libertate specifică regimurilor totalitare, în Vietnam impresia lui contrasta cu cea referitoare la Tirana, București ori Phenian, spunînd că în Saigon/Ho Chi Minh (ca, de altfel, și în Cuba), în ciuda ponoselii și a dărăpănării generale, oamenii sînt „cel puțin vii și nu strigoi“. Cum între timp am vizitat toate cele cinci ţări, bineînțeles că progresul înregistrat după căderea Zidului Berlinului a schimbat mult atmosfera, cu excepția notabilă a Coreei de Nord, rămasă la fel de impenetrabilă și încremenită într-o dictatură obtuză și inumană. Vietnamul de azi e o ţară săracă, cu un PIB pe cap de locuitor la jumătate din cel al României, însă cu o dezvoltare economică anuală de peste 6% și cu perspectiva de a prelua o parte din job-urile care pleacă din China din cauza creșterii costurilor forței de muncă de acolo. Ca şi acum cinci ani, am rămas în primul rînd impresionat de viteza și omniprezenţa Internetului, care în hoteluri permite descărcări la peste 4 Mb/s, precum și de lipsa cenzurii Internetului atît de supărătoare în China. Frapant e și cît de redusă e prezenţa Poliției și a Armatei pe străzile orașelor, un lucru neașteptat pentru o ţară comunistă cu un partid unic. Mi s-a explicat că, din cauza Tet-ului (Anul Nou vietnamez), mai toți au plecat să-și viziteze familiile, ceea ce mi s-a părut nostim și, probabil, adevărat. Hanoi Scuterele domină în continuare străzile, iar preţurile sînt accesibile mai tuturor vietnamezilor, unul nou putînd fi cumpărat cu 1.000 de dolari, cel la mîna a doua costînd vreo 250 de dolari. Vietnamezii mi s-au părut deosebit de prietenoși, dornici să te ajute și curioși să te cunoască. De exemplu, la hotelul din Hanoi în care am stat aveam nevoie de un scuter pentru a ajunge repede la teatrul de păpuși acvatic. Recepționerul a sunat, nu a găsit un scuter, după care mi-a spus: „Hai cu mine, te duc eu acolo!“. Iar pentru taxiul comandat la 4 dimineața, recepționera s-a trezit și m-a acompaniat pînă la colţ pentru a se asigura că totul e bine. Revenind la teatrul de păpuși pe apă, acesta e o specialitate pe care nu am mai întîlnit-o în nici o altă ţară. Păpușile sînt manipulate pe apă în faţa unei cortine care-i ascunde pe păpușari. Fiecare spectacol cuprinde o serie de poveşti care se referă la ocupațiile tradiționale – agricultură, pescuit, procesiuni ale nobililor etc. La sfîrşitul spectacolului, păpușarii apar de după cortină înaintînd prin apa pînă la brîu. Norocos, am avut ocazia să văd la 30 km în afara Hanoiului un spectacol de teatru tradițional Hát tuong asemănător operei chinezești, ba mai mult, am fost și invitat la masă de către una dintre protagoniste/prințese pentru a sărbători Anul Nou împreună cu cîţiva actori. Cum vine norocul? Prima condiție e să-ți ţii ochii deschiși și să stai de vorbă cu oamenii. La Hanoi mi-am rezervat cameră la un hotel în orașul vechi foarte aproape de pitoreasca și originala linie de tren care taie orașul. În centru, linia de tren trece la mai puțin de un metru de case și vietnamezii din zonă au deschis cafenele pe ambele părţi. E un loc foarte pitoresc și prin șerpuirea liniilor, și prin graffiti-urile care împînzesc pereții, iar turiștii și cuplurile vietnameze dornice de fotografii romantice aglomerează liniile la mai toate orele zilei. Încă din prima seară am observat o agenție de turism cu ușa întredeschisă, iar pe partea cealaltă, un tînăr și o tînără mîncînd într-o cămăruță minusculă (am aflat mai apoi că aceste accesorii de sub trei metri pătraţi, aparţinînd apartamentelor de pe partea cealaltă a șinelor, se închiriază cu 50 de dolari pe lună celor care vor să locuiască central și să economisească bani). Văzîndu-mă, au ieșit imediat să stea de vorbă cu mine și așa am aflat că tînărul cu o barbă neobișnuită pentru vietnamezi, cel puțin la vîrsta lui, e ghid, bun vorbitor de engleză, absolvent de Construcții, și că oferă un tur motorizat al orașului care duce și în suburbii. Patru ore la 26 de dolari mi s-a părut foarte rezonabil și am realizat că datorită Tet-ului (Anul Nou vietnamez), și poate și zgîrceniei ori lipsei de curiozitate a turiștilor care se concentrează asupra obiectivelor găsite pe TripAdvisor, o să beneficiez de un tur privat. Așa că, dimineața următoare, Kevin mă aștepta cu scuterul și cu două căști în faţa hotelului. Am lăsat în plata Domnului opera, catedrala și alte obiective centrale și am mers direct spre suburbii. După fotografiile în care am juxtapus silueta orașului pe imaginea unui cimitir, am ajuns la o piață locală – evident, fără urmă de turişti –, unde Kevin a propus să luăm micul dejun. Oferta consta în rice paper (bánh tráng în vietnameză), foi pe bază de făină de orez, făină de tapioca plus sare și apă. Foile au fost extrase de sub tejghea dintr-un lighean, lipite unele peste altele, albe și cu nişte pete colorate de la mirodenii, iar vînzătoarea le-a tăiat cu o pereche de foarfeci. Bune și gustoase, mai ales cu mandarine în loc de ceai sau orice alt lichid. La cîteva minute de piață, pe o ploaie măruntă, am ochit cîteva fete îmbrăcate în robe și cu tichii asemănătoare celor purtate la ceremonia de absolvire ieșind dintr-un templu. Am sărit de pe scuter întrebîndu-le dacă n-aș putea să le fotografiez. Ce întrebare! Într-un minut am avut peste treizeci de elevi de liceu gata de poze. Poze în pragul templului,