Soft Machine la Garana Jazz 2022: Soft Machine de azi nu traieste (doar) din trecut!
Dupa o ploaie scurta pe o vreme racoroasa duminica putin dupa orele 21 au urcat pe scena festivalului de jazz de la Garana si Soft Machine, marea atractie a zilei si poate a intregului festival. Era pentru prima data ca Soft Machine concertau in Romania dar nu si prima prezenta a lui John Etheridge, chitaristul formatiei, care mai fusese inca de doua ori in Romania, in 1971 si la putin timp dupa revolutie, cu o trupa germana. La o sueta dupa concert John Etheridge isi reamintea episodul bizar petrecut in 1971. Fusese cooptat in trupaprogresiva Icarus, care tocmai scosese un disc, The Marvel World of Icarus, cind, in mare lipsa de bani a acceptat un contract destul de neconventional de a acompania doi cintareti britanici intr-un turneu in Romania. “Imi aduc aminte perfect fiindca a fost prima mea iesire in afara Angliei si incepusem sa cint abia cu sase luni inainte. Turneul fusese gindit ca acompaniament pentru doi cintareti de … vodevil. Am repetat piesele respective care sunau cam asa (urmaza o imitatie vocala a unei piese de vodevil) dar am reusit sa deturnam concertul cind la repetitie celalalt chitarist a inceput sa cinte “Whole lotta love” si am decis sa cintam rock. Era pe un stadion si lumea innebunise. Am vazut un public extraordinar, asa cum nu am mai vazut mai tirziu in Europa de Est, de exemplu in DDR, unde toti stateau cu capul in jos, tristi. Activistii de partid romani au stat, au ascultat seriosi, fara vreo reactie, dar apoi am fost scosi afara din tara. Ceausescu tocmai se intorsese din China …” Episodul a fost relatat foarte pe scurt si pe scena, inainte de inceperea concertului propriu-zis de catre chitaristul si liderul formatiei John Etheridge, singurul dintre muzicienii de pe scena care a facut parte din componenta “clasica” a formatiei, inregistrind si doua albume cu ei, Softs (1976) si Alive and well in Paris (1978). Ca de obicei la trupele cu schimbari majore de personal exista si puristi care nu recunosc ca legitima decit forma initiala a grupului. Inca in 2005 Graham Bennet, autorul unui opus despre Soft Machine, “Out-Bloody-Rageous”, considera ca pina si inainte ca Elton Dean sa se alature formatiei aceasta putea fi impartita in cinci grupuri distincte ca stil: “the freak-out quartet, the 1967/1968 psychedelic trio, the 1969 power trio and the big-band septet”, niciunul nesunind asemanator cu celalalt. Muzica celor de la Soft Machine (numele e preluat de la romanul lui William Burroughs – extrem de prost, stilistic vorbind, facind abstractie de subiect) s-a dorit de la inceput ca un fel de happening, utilizind lumini psihedelice si inspiratii mergind de la muzica pop, free-form jazz, muzica renasterii si a barocului audibila in schimbarile bruste intre pasajele zgomotoase si cele linistite, minimalismul lui Terry Riley si al sau “A Rainbow in Curved Air” aparut in 1969 si care a influentat multi muzicieni ca Mike Oldfield in Tubular Bells or Pete Townshend in Baba O’Riley, numit asa in onoarea lui Riley si a guru-ului Meher Baba. A inceput ca trio si a trecut prin colaborari de pina la sapte sau opt muzicieni, chiar daca nu toti au fost membri plini ai formatiei. Formula actuala de turneu I-a adus pe scena de la Garana pe inainte mentionatul John Etheridge, intr-o camasa de culoare rosu indian fara guler si lasata pe dinafara pantalonilor, alaturi de versatilul Theo Travis (membru Soft Machine din 2006 si Gong intre 1999 si 2010) la saxofon, flaut si keyboards, Fred Thelonious Baker la bass (care a colaborat cu Elton Dean in cadrul grupului In Cahoots), inlocuindu-l pe John Marshall, si Nic France (fost membru al grupului lui Ian Carr, Nucleus) la tobe. E remarcabil ca indiferent de schimbarile petrecute in cadrul grupului Soft Machine suna ca Soft Machine indiferent ca motorul melodic e orga, chitara sau saxofonul. Concertul a inceput cu piesa Hidden details de pe ultimul lor disc cu acelasi nume din 2018, cu citeva acorduri amenintatoare ale lui Etheridge urmate de note la fel de amenintatoare ale saxofonului lui Travis inainte ca Etheridge sa se aventureze intr-un solo prelungit la chitara sa Martyn Booth Signature Series. A urmat The man who waved at trains, o compozitie mai veche a lui Mike Ratledge de pe albumul Bundles (1975), reluata si pe Hidden details ca si aici intr-o versiune extinsa, sustinuta de flautul eteric si pianul clipocitor Fender Rhodes al lui Travis. Urmeaza Fell to Earth (fosta Destination down to Earth), din nou cu solourile de flaut si pian ale lui Travis, si Tales of Taliesin de pe albumul Soft din 1976 unde acelasi Etheridge sustinea soloul de chitara, asa ca nu e de mirare ca si aici a oferit publicului un solo care amintea de viteza lui John McLaughlin. Urmatoarea piesa, Broken Hill, e o piesa de multa sensibilitate de pe ultimul album, punctata de o lunga lamentatie la chitara lui Etheridge. The Nodder, de pe albumul Alive and well in Paris, din 1977, il pune in evidenta pe jucausul Baker care are ocazia de a arata ce stie la bas, degetele-i de la mina stinga plimbindu-se in sus si-n josul griffului ca niste scurte brate de caracatita. Fourteen hour dream, o piesa luminoasa de pe acelasi ultim album al grupului, incepe cu o linie de bas urmata imediat citeva minute bune de flaut si se incheie cu un scurt solo al lui Etheridge. Apoi o surpriza – Joy of a toy – o compozitie Kevin Ayers/Mike Ratledge de pe primul album, cu o melodie copilareasca sustinuta permanent de bas, si in cele din urma un medley de patru piese din care am recunoscut The relegation of Pluto, Hazard profile si Facelift. Rifful rock din Hazard profile, piesa de pe Bundles, compusa de Karl Jenkins si, initial pe disc, beneficiind de chitara lui Allan Holdsworth, ii da ocazia lui Etheridge sa creeze un solo prelungit. E o piesa superba de jazz-rock in care elementul rock creat de sunetul clar dar in acelasi timp dur si salbatic
Phoenix, Celelalte Cuvinte: Rock, opposition and repression
Rock historians in most of the countries usually fail to agree upon the most important band or record in their respective countries. In Romania, among fans and critics there seems to be wide agreement that the best Romanian record ever is “Cantafabule”, Phoenix’s third album closing their first Romanian period. It is a mature work of a mixture of hard rock and psychedelia using, along with the typical rock instrumentarium, blockfloete, celeste, church-sounding bells, piano and violin. A far cry from their beat, Beatles-inspired, charmingly naive beginnings documented on a couple of EPs, “Cantafabule” is also quite different from Phoenix’s first two LP’s which are both marked by strong folkloric influences. How did Phoenix decide to change style and drop the British pop-rock influences in order to concentrate upon Romanian folklore? In 1971 the Romanian dictator Ceausescu had returned from a China and North Korea trip where he fell hard for Kim Il Sung’s cult of personality. Kim Il Sung was then only General Secretary of the Worker’s Party of North Korea, becoming a president only in 1972, just like Ceausescu, who became a president in 1974. The Romanian cultural life, which in the late 60’s had experienced a degree of openness suddenly after July 1971 had to cope with imposed nationalist and neo-Stalinist measures detailed in the infamous July Theses. It was a good moment to bring folkloric elements into pop and rock music but when Nicolae Covaci, the leader of Phoenix, told his colleagues about his idea of finding inspiration in folklore not only did they not find it inspiring, some leaving the band, but they didn’t realise that what was meant was “folklore with a difference”. In Nicu Covaci’s own words: “If Ceausescu wants folklore, then we’ll give him folklore!” Instead of crude renditions of Romanian folklore where the only difference from the originals was the use of electric instruments, in the style of Sincron, their first LP, “Cei ce ne-au dat nume” (“Those who gave us a/the name”), showcases a full side dedicated to a conceptual cycle referring to the four seasons as symbols for nature’s transformation, birth and rebirth. The original season’s songs are divided by short imitations of traditional songs and one of the percussionist members of the band and co-author of the LP cover together with his future wife (Valeriu Sepi and Elisabeth Lili Ochsenfeld) even built a giant wooden goat and several smaller ones in order to imitate the traditional village instruments. It is undeniable folklore but of a genuine archaic extraction. Phoenix’s second album, “Mugur de fluier” is a conceptual album issued in 1974 (but already played in 1973) with a strong folkloric influence, and a step forward in the band’s development. The album comprises the only song composed by their vocalist, Mircea Baniciu, ”Andrii Popa”, dedicated to a “haiduc” (outlaw) and using as lyrics a poem from 1843. It has become the band’s most popular song, a fact which I personally witnessed in Poland, where meeting a prog fan whom I had sent several CDs, and after a very long and wet night spent on Pyotrkowska Street in Lodz, in the wee hours of the morning, my guest took out the Mugur de fluier CD from his remarkable collection, inserted it in the CD player and sang together with his friends in unison, verse by verse, “Andrii Popa”! Only one year later, in 1975, Phoenix struck again with their magnum opus, the double LP Cantafabule, a trifecta of lyrics, music and graphic design. The lyrics by two extremely inspired poets, Andrei Ujica si Serban Foarta, previous collaborators on Phoenix’s second LP, take the Romanian listener into a world of fabulous animals of Roman, Middle Eastern, Far Eastern mythologies (basilisk, Calandrinon, Roc and Phoenix birds) described in mediaeval bestiaries, using an archaic language, Aromanian and even old French, a world inspired by Philippe de Thaün, the first poet to write in the Anglo-Norman French vernacular instead of Latin and author of a bestiary, a translation of the Physiologus, a Christian work written in Greek at an undetermined date between the 2nd and the 4th century AD. It comprises the story of the unicorn that allows itself to be captured only while resting in the lap of a virgin rendered by Phoenix in “Norocul inorogului” (The unicorn’s luck”) and of the immortal phoenix bird rising from its ashes three days after having burned, a symbol of Christ’s resurrection, recounted in the apotheotic finale of the record as “Phoenix”. The non-Romanian listener is sadly deprived of all these mediaeval and religious references but the forceful yet supple, highly sophisticated music, using, alongside with traditional rock instruments, celeste, violin, piano and a good deal of synthesizer passages, stands for itself even without any comprehension of the lyrics. The cover, which first appeared with a wrong title “Cantofabule” instead of “Cantafabule”, should have been a collage of the Moldavian prince Dimitrie Cantemir’s faceless body represented as a unicorn on a metal gate background symbolising the Iron Curtain but the initial version was rejected by the censors and replaced by the centrefold showing the fabled animals in a pen and ink technique, a rare censorship action which- in my debatable opinion – resulted in an improved cover. This was the pinnacle of Phoenix’s career when their concerts could gather tens of thousands of spectators on stadiums and ensure them a lifestyle of unmatched comfort under the otherwise restrictive and repressive Communist regime. They had supporters among the Communist party apparatchiks who either admired them sincerely or were interested in profiting themselves from the huge profits the Phoenix concerts were bringing but also enemies in the strict censors and the occasional culture bigwigs. It was Phoenix’s bad luck that during one summer show by the Black Sea the decibel level of their amps disturbed a communist big shot and thus the band finds itself banned. Romania being Romania the ban prohibited the organisation of Phoenix concerts in Romania but Nicu Covaci found a
Leonard Cohen in the Black Church, Iceland
Iceland in October is more the “Land of Biting Winds” than the “Land of Fire and Ice”, as it’s currently advertised. The waterfalls that I once saw frozen in October were as iceless as they were in summer but the wind was so piercing and strong that it rolled my heavy Kata camera bag with three lenses inside across the yellow grass and the asphalt pathway close to the cliffs of Arnarstapi, not far from the Black Church. When I heard about the presence of a black church on the southern side of the Snaefellsness peninsula I couldn’t help thinking of the Black Church of my homeland, in Brasov, Romania. Erected between the 14th and the 16th centuries it is a dazzling example of German Gothic architecture, its “black” denomination due rather to 19th century pollution than to a 17th century fire, as believed until a few years ago. Much more modest, the wooden Black Church of Búðir (Búðakirkja) was originally erected in 1703 by Bent Larusson, a local merchant, rebuilt by a woman, Steinunn Sveinsdottir, in 1848 without any help from the Lutheran Church after it had rotted down, moved in 1948 from the old graveyard and re-consecrated in 1987. Its matted black colour is a result of the tar used in painting it, providing a strong contrast to the snow-covered mountains of Snæfellsbær. I arrived there on a day in which the wind speed, as read from the road panels, was 28 mps, i.e., 100 kmph, which should’ve triggered an orange weather alert, as on my first day in Reykjavik, and frozen raindrops were biting into my face from all directions. Walking along the coast in Iceland I made the unfortunate experience that wind over there behaves according to Murphy’s laws, i.e., always against the camera lens, whichever way I turned myself. I circled the church trying to get a side view with the snowy mountains behind it from the outside of the graveyard but the wind moved in step with me so I had only one shot before I needed to wipe the lens clean with the deer skin bought in the Chinese Dandong market near the China-North Korea bridge. Behind me, outside the graveyard, in a car, an old couple was following all my moves and I wondered whether they were tourists like me but smarter, waiting for the rain or at least the wind to abate. For a few minutes the sky cleared a bit and at the same time I saw a man lifting the latch of the white front gate, struggling with the door and then finally entering the church. I thought it was a great opportunity to see the inside and chat with a local and rushed to enter the church myself. “Taler du dansk?” (Do you speak Danish?), were my first words. Danish is learned as the second language in Icelandic schools and fluency in Danish is often a sign of higher education. I was happy to hear that his reply was positive, in halting but passable Danish, and asked if there was any church service the next day which was a Sunday. “No, but there will be a concert tonight”, came the answer. “A concert? Religious music? Something from the book of psalms?” I asked with a smile and big hopes. “No, a local musician is going to play Leonard Cohen. My wife can tell you the details. She will be here soon.” That sounded even better. An Icelander playing Leonard Cohen in the Black Church to an audience of maximum 15 spectators sounded like an extremely fortuitous happening not to be missed. The around 40 km I would have to drive back to my hotel in Grundarfjörður, then back to the church in the evening and then back again after the show I didn’t see as a major impediment in spite of the changing weather making driving close to the mountains, and especially after dark, extremely dangerous. Meanwhile, from one of the narrow church windows I could see a small gathering of people on the graveyard lawn so I excused myself and headed there. The old couple from the car were now the main protagonists, the man carrying in his hands an urn, accompanied by a blonde woman near a small, shallow, square grave. I kept the distance and didn’t even enter the walled enclosure but my Kyrgyz felt cap covered by a Cappadocian headdress with pointed top, flaps embracing the ears and tied around my neck at the back, making me look like a blue-eyed pasha, couldn’t fail to attract attention so after looking at each other for some long moments over the graveyard wall I dared ask the younger lady if she spoke Danish. It’s a trick I’ve always used in Iceland, knowing that speaking a language they all learn in school would create a bit of a connection between us. Danish was the official language until 1944, when taking advantage of the war and the German occupation of Denmark, Iceland split from Denmark, and many Icelandic words can be understood by Danish speakers either because of their common roots or because of Icelandic loanwords from Danish. She did speak it and even relatively fluently, and was, as expected, the wife of the man in the church. From her I got the details, that there would be two concerts, one at 7pm and the other at 9pm, that the first one was sold out and that the price would be 2500 ISK (17.5 EUR). Slowly more locals arrived for the burial and I was asked not to take pictures of the congregation, so I left and promised to return. And then, just as I was going to enter the car I had a second flash of luck. I couldn’t believe my eyes: In front of the white gate of the Black Church there was an Asian-looking guy with a long down coat of the kind that is very popular in South Korea and China, on whose back
Ashura – Zile de doliu – Khorramabad, Iran 2019
4:15 dimineața e departe de a fi o oră potrivită pentru trezire. Și totuși atit de emotionat eram de apropierea evenimentului care urma sa se petreaca in acea dimineață încât m-am trezit chiar înainte ca alarma de pe cele două telefoane mobile să înceapă să sune. O pereche de baterii ale aparatului foto Nikon D850 se încărcaseră în timpul nopții – două dintre cele șase sau șapte pe care le port mereu cu mine – iar lângă ușă, geanta foto KATA cu cele peste 8 kg de echipament aștepta să fie smulsă și purtată pe umăr. Nici nu am avut nevoie să aprind lumina. Strălucirea gălbuie a lămpii de stradă și clipocitul încărcătoarelor de baterii au fost suficiente impreuna cu miscarile mele mecanice pentru a mă ajuta să găsesc calea către ușă. Pravalit într-un fotoliu masiv din hol recepționerul dormea în timp ce paraseam hotelul tiptil, cu grijă să nu-l deranjez. „Salaam (cu acea pronunție persona care il transformă într-un “Saloom ” ușor nazal), pe mine ma asteptati?”, il intrebai pe domnul în vârstă care aștepta în fața hotelului, într-o mașină cu geamurile lasate, crezând că era trimis de contactele mele fotografice din Khorramabad. “Buna dimineata. Nu, mă bucur doar de dimineața aceasta de Ashura. ”, a venit răspunsul destul de ciudat, cu un accent clar american. “Dar sunati a american!” “Da, am locuit în America de mai bine de 25 de ani. M-am întors în Iran și in fiecare an ma scol dis de dimineata sa urmaresc ceremonia. Pot să vă duc undeva? ” Bineînțeles, am găsit întâmplarea incredibila, sa întâlnesti un americano-iranian zimbitor în fața hotelului intr-un oras mic si neturistic ca Khorramabad la 4:30 dimineața, dar lucruri mai ciudate mi s-au intimplat în timpul călătoriilor mele (cât de ciudat este este să întâlnesti un coleg de serviciu într-un sat din India?) și dorința lui de a mă lua in masina nu mi s-a părut comportamentul obișnuit al poliției secrete de oriunde în lume. E adevărat, poliția cubaneză mă așteptase într-o Lada din fața “casei particulare” unde trasesem în Santiago, dar era pentru a mă transporta la secția de poliție pentru un interogatoriu, nu pentru a-si oferi serviciile gratuite de taxi. (vezi https://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cuba-la-moartea-lui-fidel). Mai mult, mi-a venit în minte un pasaj din cartea „Oglinzile persane” a lui Elaine Sciolino: “Nasser Hadian, un prieten care este profesor de științe politice la Universitatea din Teheran, a petrecut Ziua Crăciunului cu mine și familia mea la Washington, DC. Nasser avea o educatie americana și se bucurase cândva de o înfloritoare carieră academică în Statele Unite. El și soția sa, Shirin Parvini, farmacolog, trăiau bine. Dar Nasser a renuntat la toate ca să plece acasă. Spunea că nu mai poate sta departe de Iran. Soțul meu, Andy, nu-si putu crede urechilor. Cum poti renunța la o poziție la facultate în Statele Unite pentru a te întoarce în Iran? îl întrebă pe Nasser. “Poezia”, a spus Nasser. “Poezia mistică. Mi-a lipsit sunetul poeziei. ”Pentru a-și dovedi ideea, ridica o copie a lui Hafiz de pe unul din rafturile mele de carte și ne citi poezii în persană.” Cu câteva zile mai devreme, tocmai începusem să mănânc o portie de sarmale cu varza într-un restaurant de familie, unde fiul proprietarului se așezase la masa mea, oferindu-și serviciile pentru a ma informa despre Ashura în Khorramabad, când un tip din 40 de ani. se apropie de mine cu un zâmbet întrebând: „Vorbiti romaneste?”. Mi-a luat citeva secunde să-mi dau seama că folosise limba română și de îndată ce am spus da, a început să-mi explice cât de surprins și fericit este și cum a aflat că sunt român. Era un client obișnuit al restaurantului unde venea în timpul pauzei de prânz și când m-a văzut, un străin înalt, cu ochii albaștri care nu arăta în special iranian, l-a întrebat pe fiul proprietarului de unde vin. Mi-a mărturisit că i s-a parut incredibil sa auda “România”. “Vreau să fii fericit aici. Am fost foarte fericit în România. Am petrecut acolo șapte ani la sfârșitul anilor 90 și, sincer vorbind, mi-au trebuit trei ani să mă readapt în Iran când m-am întors.” Inutil să spun, când am vrut să-mi plătesc prânzul, am descoperit că fusese deja platit. In fata hotelului nu a durat mult până la aparitia lui Amir, ghidul meu pentru ședința foto de dimineață. Ashura este sărbătorită atât de musulmani suniti cât și de șiiti, dar din diferite motive. În timp ce sunnitii sărbătoresc Ashura în amintirea despărțirii Mării Roșii, ceea ce i-a permis lui Moise și israeliților să scape de armata faraonului, șiitii comemoreaza moartea lui Hussein, nepotul profetului Mohammed și al treilea imam siit, in bătălia din Karbala, aflat în Irakul de astăzi, în 680 e.n. Contextul este că, după moartea profetului, în 632 CE, a apărut o dispută între o majoritate care dorea titlul de calif pentru Abu Bakr, un însoțitor apropiat al profetului, și o minoritate, numită ulterior Shi´a, care l-a susținut pe vărul și ginerele lui Mohammed, Ali. Acesta nu a devenit calif, dar a devenit pentru siiti primul imam, adică un lider desemnat divin. În 680 e.n., în timpul lunii Muharram, califul ummayad Yazid i-a ordonat lui Hussein să-i promită loialitate, pe care acesta a refuzat-o, considerând că domnia lui Yazid este nedreaptă și nelegitimă. Rezultatul a fost uciderea și decapitarea lui Hussein și a majorității familiei și însoțitorilor săi în bătălia de la Karbala. Siitii considera martiriul lui Hussein o inspiratie in lupta lor pentru dreptate și împotriva opresiunii de către autoritatile de stat. Ashura este comemorata diferit în diferite orașe ale Iranului și, dupa o usoara ezitare intre Zanjian si Khorramabad, alegerea a cazut asupra celui din urma, unde locuitorii săi comemorează moartea imamului Hussein acoperindu-și fețele și hainele cu noroi uscat apoi la ruguri aprinse in strada. „Unde vrei să mergi? Unde ti-a placut ieri seara, lângă bazar? ”, ma întreba Amir și impreuna plecaram spre o răscruce mai sus de bazar. Știam la ce să mă aștept, dar ceea ce vedeam îmi depășea si cea
The Wilder Shores of Marx
„Ţărmurile sălbatice ale lui Marx“ – o călătorie în Vietnam Corneliu CAZACU Aparut in Dilema veche, nr. 829, 9 – 15 ianuarie 2020 În 1991, doctorul britanic Anthony Daniels, cunoscut ca ziarist sub numele de Theodore Dalrymple, publica un jurnal de călătorie al anilor ’80 în cinci ţări comuniste (Coreea de Nord, Albania, Cuba, Vietnam și România), jurnal intitulat The Wilder Shores of Marx. Cartea mi-a rămas întipărită în minte și prin titlul original și incitant, dar și prin talentul autorului pe care îl cunoșteam de altfel din alte scrieri ale sale. Și dacă autorul critica lipsa de libertate specifică regimurilor totalitare, în Vietnam impresia lui contrasta cu cea referitoare la Tirana, București ori Phenian, spunînd că în Saigon/Ho Chi Minh (ca, de altfel, și în Cuba), în ciuda ponoselii și a dărăpănării generale, oamenii sînt „cel puțin vii și nu strigoi“. Cum între timp am vizitat toate cele cinci ţări, bineînțeles că progresul înregistrat după căderea Zidului Berlinului a schimbat mult atmosfera, cu excepția notabilă a Coreei de Nord, rămasă la fel de impenetrabilă și încremenită într-o dictatură obtuză și inumană. Vietnamul de azi e o ţară săracă, cu un PIB pe cap de locuitor la jumătate din cel al României, însă cu o dezvoltare economică anuală de peste 6% și cu perspectiva de a prelua o parte din job-urile care pleacă din China din cauza creșterii costurilor forței de muncă de acolo. Ca şi acum cinci ani, am rămas în primul rînd impresionat de viteza și omniprezenţa Internetului, care în hoteluri permite descărcări la peste 4 Mb/s, precum și de lipsa cenzurii Internetului atît de supărătoare în China. Frapant e și cît de redusă e prezenţa Poliției și a Armatei pe străzile orașelor, un lucru neașteptat pentru o ţară comunistă cu un partid unic. Mi s-a explicat că, din cauza Tet-ului (Anul Nou vietnamez), mai toți au plecat să-și viziteze familiile, ceea ce mi s-a părut nostim și, probabil, adevărat. Hanoi Scuterele domină în continuare străzile, iar preţurile sînt accesibile mai tuturor vietnamezilor, unul nou putînd fi cumpărat cu 1.000 de dolari, cel la mîna a doua costînd vreo 250 de dolari. Vietnamezii mi s-au părut deosebit de prietenoși, dornici să te ajute și curioși să te cunoască. De exemplu, la hotelul din Hanoi în care am stat aveam nevoie de un scuter pentru a ajunge repede la teatrul de păpuși acvatic. Recepționerul a sunat, nu a găsit un scuter, după care mi-a spus: „Hai cu mine, te duc eu acolo!“. Iar pentru taxiul comandat la 4 dimineața, recepționera s-a trezit și m-a acompaniat pînă la colţ pentru a se asigura că totul e bine. Revenind la teatrul de păpuși pe apă, acesta e o specialitate pe care nu am mai întîlnit-o în nici o altă ţară. Păpușile sînt manipulate pe apă în faţa unei cortine care-i ascunde pe păpușari. Fiecare spectacol cuprinde o serie de poveşti care se referă la ocupațiile tradiționale – agricultură, pescuit, procesiuni ale nobililor etc. La sfîrşitul spectacolului, păpușarii apar de după cortină înaintînd prin apa pînă la brîu. Norocos, am avut ocazia să văd la 30 km în afara Hanoiului un spectacol de teatru tradițional Hát tuong asemănător operei chinezești, ba mai mult, am fost și invitat la masă de către una dintre protagoniste/prințese pentru a sărbători Anul Nou împreună cu cîţiva actori. Cum vine norocul? Prima condiție e să-ți ţii ochii deschiși și să stai de vorbă cu oamenii. La Hanoi mi-am rezervat cameră la un hotel în orașul vechi foarte aproape de pitoreasca și originala linie de tren care taie orașul. În centru, linia de tren trece la mai puțin de un metru de case și vietnamezii din zonă au deschis cafenele pe ambele părţi. E un loc foarte pitoresc și prin șerpuirea liniilor, și prin graffiti-urile care împînzesc pereții, iar turiștii și cuplurile vietnameze dornice de fotografii romantice aglomerează liniile la mai toate orele zilei. Încă din prima seară am observat o agenție de turism cu ușa întredeschisă, iar pe partea cealaltă, un tînăr și o tînără mîncînd într-o cămăruță minusculă (am aflat mai apoi că aceste accesorii de sub trei metri pătraţi, aparţinînd apartamentelor de pe partea cealaltă a șinelor, se închiriază cu 50 de dolari pe lună celor care vor să locuiască central și să economisească bani). Văzîndu-mă, au ieșit imediat să stea de vorbă cu mine și așa am aflat că tînărul cu o barbă neobișnuită pentru vietnamezi, cel puțin la vîrsta lui, e ghid, bun vorbitor de engleză, absolvent de Construcții, și că oferă un tur motorizat al orașului care duce și în suburbii. Patru ore la 26 de dolari mi s-a părut foarte rezonabil și am realizat că datorită Tet-ului (Anul Nou vietnamez), și poate și zgîrceniei ori lipsei de curiozitate a turiștilor care se concentrează asupra obiectivelor găsite pe TripAdvisor, o să beneficiez de un tur privat. Așa că, dimineața următoare, Kevin mă aștepta cu scuterul și cu două căști în faţa hotelului. Am lăsat în plata Domnului opera, catedrala și alte obiective centrale și am mers direct spre suburbii. După fotografiile în care am juxtapus silueta orașului pe imaginea unui cimitir, am ajuns la o piață locală – evident, fără urmă de turişti –, unde Kevin a propus să luăm micul dejun. Oferta consta în rice paper (bánh tráng în vietnameză), foi pe bază de făină de orez, făină de tapioca plus sare și apă. Foile au fost extrase de sub tejghea dintr-un lighean, lipite unele peste altele, albe și cu nişte pete colorate de la mirodenii, iar vînzătoarea le-a tăiat cu o pereche de foarfeci. Bune și gustoase, mai ales cu mandarine în loc de ceai sau orice alt lichid. La cîteva minute de piață, pe o ploaie măruntă, am ochit cîteva fete îmbrăcate în robe și cu tichii asemănătoare celor purtate la ceremonia de absolvire ieșind dintr-un templu. Am sărit de pe scuter întrebîndu-le dacă n-aș putea să le fotografiez. Ce întrebare! Într-un minut am avut peste treizeci de elevi de liceu gata de poze. Poze în pragul templului,
Mongolia: Întâlnirea cu șamanul
Sunt în scaunul din față, lângă șoferul meu Tsolmon, în Lexusul său nou, de un negru strălucitor, și ne îndreptăm spre sudul Ulan Batorului. Atmosfera este surprinzător de lipsită de praf – furtuna a curățat aerul și drumurile – iar în după-amiaza târzie soarele și-a pierdut puterea, aruncând o blândă lumină portocalie asupra peisajului. La stânga este muntele Bogd Khan, la dreapta sunt pantele blânde ale periferiei acoperite de corturi, iar în față este drumul descongestionat, acum că în sfârșit am reușit să părăsim centrul orașului. Ne-a luat mai mult de jumătate de oră să parcurgem cei aproximativ cinci kilometri prin oraș, dar pe niciunul dintre noi nu ne deranjează că avansăm încet. Suntem un grup de șapte persoane, Tsolmon cu soția și fiica sa, Mandaw cu soția și fiul său, și eu, și ne bucurăm cu toții de Altan Urag, trupa mongolă de folk rock, alegerea mea de muzică pe playerul de CD-uri al mașinii. Motivul principal pentru călătoria noastră este Mandaw. Este inginer de sunet și încă unul foarte bun, specializat în înregistrarea muzicii clasice, in particular concerte de pian, dar nu de această calitate aveam nevoie. Voiam să întâlnesc si sa fotografiez un șaman, sau ceea ce credeam eu că ar fi un șaman autentic, iar întâmplarea face ca Mandaw să fie ultimul dintr-o lungă linie de șamani din familia sa. Încercările mele inițiale de a găsi un șaman m-au dus de la Parcul Terelj lângă Ulan Bator până la munții Sayan lângă Lacul Hövsgöl, unde, deși am reușit să întâlnesc un șaman local, programul meu încărcat nu mi-a permis să aștept înserarea pentru a fotografia ceremonia. Știam despre Mandaw, un prieten și mentor al lui Tsolmon, încă de la începutul călătoriei noastre în jurul Mongoliei, dar inițial acesta a refuzat să mă vadă. Cu toate acestea, auzind despre aventurile noastre fotografice, cu siguranță exagerate în mod excesiv de Tsolmon, în cele din urmă s-a declarat de acord. Chiar daca a fi șaman este în mare parte un dar transmis din generație în generație, este posibil să devii șaman și prin instruire. Reprimat în timpul comunismului ca orice altă religie, și mai ales budismul, în Mongolia șamanismul a cunoscut o puternică renaștere după 1991, un institut din Ulan Bator, Centrul Golomt pentru Studii Șamaniste, formând mai mult de 1500 de șamani de la deschiderea sa în 1996. Mandaw a fost inițiat ca șaman de trei dintre bunicii săi, ale căror costume le-a moștenit: o mască cu franjuri, un mantou ritualic, un bici, un tobă cu suport de bețe transversale și băț de tobă, plus cizmele de piele cu căptușeală de fetru. Ajunși la casa părinților săi – surprinzător, fără cort în curte! – îmi dau seama că era o seară specială. Casa este plină de rudele sale – șapte frați în total, unul venind de foarte departe, din San Francisco! – și copii se joacă pretutindeni. Ii salutăm și ne mutăm la primul etaj într-o cameră mare unde văd imediat costumele șamanului atârnând pe perete. Mi se spune că pot fotografia și filma tot ce vreau și ne apucăm repede de treabă. Mandaw se uită cu atenție la costumele șamanului atârnate pe perete, le mângâie și apoi alege unul magenta cu motive aurii. Tsolmon, ca asistent, pregătește ceai cu lapte și deschide o sticlă de votca, punând mici cupe metalice pe o tavă. Aprindem lumânări și Mandaw se retrage într-un colț al camerei unde începe să bată în tobă rotundă cu un băț de tobă din lemn rotunjit la capăt. După câteva minute capul îi cade cu bărbia-n piept și toți suntem tăcuți. Apoi Tsolmon toarnă votca și își rotește degetul de două ori pe suprafața vodcii, oferindu-i lui Mandaw o primă înghițitură dintr-o cupă metalică. Alcoolul se duce pe gât dintr-o dușca, urmată de o înghițitură de ceai. Apoi Mandaw începe să vorbească, dar vocea este diferită. Nu există îndoială că vocea aparține unui bătrân. Dacă mimează sau este autentic, nu știu, dar suna deosebit de autentic. Oricum, Mandaw și Tsolmon încep o discuție lungă pe care nu o înțeleg. Ori de câte ori întreb, Tsolmon îmi oferă o explicație detaliată a subiectului discutat și îmi dau seama că spiritul bunicului lui Mandaw acționează foarte mult ca un preot. Nu e vorba de premoniții ci de a oferi sfaturi familiei, amestecându-le din când în când cu experiențele sale din trecut. După mai mult de o oră și mai multe cupe de votca, Mandaw se întoarce la bătutul în tobă și câteva minute mai târziu umerii îi sunt plecați și sunetul tobei se oprește. Încet își revine în lumea noastră și mă simt ușurat văzându-l zâmbind. Mă mângâie ușor pe umăr și apoi se uită pe fereastra. Soarele încă este sus și razele sale cuprind încăperea cu o lumină caldă. Mandaw mângâie din nou roba sa, alege o ținută de mătase cu un fundal negru și broderii argintii și ne invită afară în curte. Aducem masa mică cu două sticle de votca și ceai și apoi ritualul se repetă: bătaie regulată în tobă, apoi un crescendo, apoi mișcări giratorii în timp ce încă bate în tobă, apoi tăcere … Și de data aceasta vocea este mai în vârstă și total diferită de vocea reală a lui Mandaw, dar și diferită de vocea anterioară. Soția și fiii lui Mandaw ajung în curte și atmosfera este senină ca într-un vis. Copiii se joacă în jur în timp ce șamanul bea alternativ votca și ceai cu lapte. Soția îi întinde o țigară aprinsă pe care șamanul o fumează prin franjurile măștii care îi acoperă fața. Îi dă binecuvântările fiului său mai mic și apoi soacra sa se așază în fața lui pentru a fi bătuta rapid pe spate și apoi pe piciorul ei bolnav. Toată lumea este convinsă că cel ce vorbește și acționează e bunicul și că șamanul este doar un instrument. Toată lumea este fericită; este o sâmbătă seară în familia extinsa și spiritele sunt invitate. Încă o dată, șamanul bate în tobă și după câteva minute devine el însuși și se întoarce în casă. Mă așteptam să fie obosit și cu ochii roșii – în fond, a băut deja cel puțin jumătate de sticlă de votca de 39° Chingghis Premium – dar pare într-o formă excelentă și pregătit pentru încă o transmigratie a sufletului. Își