The Wilder Shores of Marx
„Ţărmurile sălbatice ale lui Marx“ – o călătorie în Vietnam Corneliu CAZACU Aparut in Dilema veche, nr. 829, 9 – 15 ianuarie 2020 În 1991, doctorul britanic Anthony Daniels, cunoscut ca ziarist sub numele de Theodore Dalrymple, publica un jurnal de călătorie al anilor ’80 în cinci ţări comuniste (Coreea de Nord, Albania, Cuba, Vietnam și România), jurnal intitulat The Wilder Shores of Marx. Cartea mi-a rămas întipărită în minte și prin titlul original și incitant, dar și prin talentul autorului pe care îl cunoșteam de altfel din alte scrieri ale sale. Și dacă autorul critica lipsa de libertate specifică regimurilor totalitare, în Vietnam impresia lui contrasta cu cea referitoare la Tirana, București ori Phenian, spunînd că în Saigon/Ho Chi Minh (ca, de altfel, și în Cuba), în ciuda ponoselii și a dărăpănării generale, oamenii sînt „cel puțin vii și nu strigoi“. Cum între timp am vizitat toate cele cinci ţări, bineînțeles că progresul înregistrat după căderea Zidului Berlinului a schimbat mult atmosfera, cu excepția notabilă a Coreei de Nord, rămasă la fel de impenetrabilă și încremenită într-o dictatură obtuză și inumană. Vietnamul de azi e o ţară săracă, cu un PIB pe cap de locuitor la jumătate din cel al României, însă cu o dezvoltare economică anuală de peste 6% și cu perspectiva de a prelua o parte din job-urile care pleacă din China din cauza creșterii costurilor forței de muncă de acolo. Ca şi acum cinci ani, am rămas în primul rînd impresionat de viteza și omniprezenţa Internetului, care în hoteluri permite descărcări la peste 4 Mb/s, precum și de lipsa cenzurii Internetului atît de supărătoare în China. Frapant e și cît de redusă e prezenţa Poliției și a Armatei pe străzile orașelor, un lucru neașteptat pentru o ţară comunistă cu un partid unic. Mi s-a explicat că, din cauza Tet-ului (Anul Nou vietnamez), mai toți au plecat să-și viziteze familiile, ceea ce mi s-a părut nostim și, probabil, adevărat. Hanoi Scuterele domină în continuare străzile, iar preţurile sînt accesibile mai tuturor vietnamezilor, unul nou putînd fi cumpărat cu 1.000 de dolari, cel la mîna a doua costînd vreo 250 de dolari. Vietnamezii mi s-au părut deosebit de prietenoși, dornici să te ajute și curioși să te cunoască. De exemplu, la hotelul din Hanoi în care am stat aveam nevoie de un scuter pentru a ajunge repede la teatrul de păpuși acvatic. Recepționerul a sunat, nu a găsit un scuter, după care mi-a spus: „Hai cu mine, te duc eu acolo!“. Iar pentru taxiul comandat la 4 dimineața, recepționera s-a trezit și m-a acompaniat pînă la colţ pentru a se asigura că totul e bine. Revenind la teatrul de păpuși pe apă, acesta e o specialitate pe care nu am mai întîlnit-o în nici o altă ţară. Păpușile sînt manipulate pe apă în faţa unei cortine care-i ascunde pe păpușari. Fiecare spectacol cuprinde o serie de poveşti care se referă la ocupațiile tradiționale – agricultură, pescuit, procesiuni ale nobililor etc. La sfîrşitul spectacolului, păpușarii apar de după cortină înaintînd prin apa pînă la brîu. Norocos, am avut ocazia să văd la 30 km în afara Hanoiului un spectacol de teatru tradițional Hát tuong asemănător operei chinezești, ba mai mult, am fost și invitat la masă de către una dintre protagoniste/prințese pentru a sărbători Anul Nou împreună cu cîţiva actori. Cum vine norocul? Prima condiție e să-ți ţii ochii deschiși și să stai de vorbă cu oamenii. La Hanoi mi-am rezervat cameră la un hotel în orașul vechi foarte aproape de pitoreasca și originala linie de tren care taie orașul. În centru, linia de tren trece la mai puțin de un metru de case și vietnamezii din zonă au deschis cafenele pe ambele părţi. E un loc foarte pitoresc și prin șerpuirea liniilor, și prin graffiti-urile care împînzesc pereții, iar turiștii și cuplurile vietnameze dornice de fotografii romantice aglomerează liniile la mai toate orele zilei. Încă din prima seară am observat o agenție de turism cu ușa întredeschisă, iar pe partea cealaltă, un tînăr și o tînără mîncînd într-o cămăruță minusculă (am aflat mai apoi că aceste accesorii de sub trei metri pătraţi, aparţinînd apartamentelor de pe partea cealaltă a șinelor, se închiriază cu 50 de dolari pe lună celor care vor să locuiască central și să economisească bani). Văzîndu-mă, au ieșit imediat să stea de vorbă cu mine și așa am aflat că tînărul cu o barbă neobișnuită pentru vietnamezi, cel puțin la vîrsta lui, e ghid, bun vorbitor de engleză, absolvent de Construcții, și că oferă un tur motorizat al orașului care duce și în suburbii. Patru ore la 26 de dolari mi s-a părut foarte rezonabil și am realizat că datorită Tet-ului (Anul Nou vietnamez), și poate și zgîrceniei ori lipsei de curiozitate a turiștilor care se concentrează asupra obiectivelor găsite pe TripAdvisor, o să beneficiez de un tur privat. Așa că, dimineața următoare, Kevin mă aștepta cu scuterul și cu două căști în faţa hotelului. Am lăsat în plata Domnului opera, catedrala și alte obiective centrale și am mers direct spre suburbii. După fotografiile în care am juxtapus silueta orașului pe imaginea unui cimitir, am ajuns la o piață locală – evident, fără urmă de turişti –, unde Kevin a propus să luăm micul dejun. Oferta consta în rice paper (bánh tráng în vietnameză), foi pe bază de făină de orez, făină de tapioca plus sare și apă. Foile au fost extrase de sub tejghea dintr-un lighean, lipite unele peste altele, albe și cu nişte pete colorate de la mirodenii, iar vînzătoarea le-a tăiat cu o pereche de foarfeci. Bune și gustoase, mai ales cu mandarine în loc de ceai sau orice alt lichid. La cîteva minute de piață, pe o ploaie măruntă, am ochit cîteva fete îmbrăcate în robe și cu tichii asemănătoare celor purtate la ceremonia de absolvire ieșind dintr-un templu. Am sărit de pe scuter întrebîndu-le dacă n-aș putea să le fotografiez. Ce întrebare! Într-un minut am avut peste treizeci de elevi de liceu gata de poze. Poze în pragul templului,
Mongolia: Întâlnirea cu șamanul
Sunt în scaunul din față, lângă șoferul meu Tsolmon, în Lexusul său nou, de un negru strălucitor, și ne îndreptăm spre sudul Ulan Batorului. Atmosfera este surprinzător de lipsită de praf – furtuna a curățat aerul și drumurile – iar în după-amiaza târzie soarele și-a pierdut puterea, aruncând o blândă lumină portocalie asupra peisajului. La stânga este muntele Bogd Khan, la dreapta sunt pantele blânde ale periferiei acoperite de corturi, iar în față este drumul descongestionat, acum că în sfârșit am reușit să părăsim centrul orașului. Ne-a luat mai mult de jumătate de oră să parcurgem cei aproximativ cinci kilometri prin oraș, dar pe niciunul dintre noi nu ne deranjează că avansăm încet. Suntem un grup de șapte persoane, Tsolmon cu soția și fiica sa, Mandaw cu soția și fiul său, și eu, și ne bucurăm cu toții de Altan Urag, trupa mongolă de folk rock, alegerea mea de muzică pe playerul de CD-uri al mașinii. Motivul principal pentru călătoria noastră este Mandaw. Este inginer de sunet și încă unul foarte bun, specializat în înregistrarea muzicii clasice, in particular concerte de pian, dar nu de această calitate aveam nevoie. Voiam să întâlnesc si sa fotografiez un șaman, sau ceea ce credeam eu că ar fi un șaman autentic, iar întâmplarea face ca Mandaw să fie ultimul dintr-o lungă linie de șamani din familia sa. Încercările mele inițiale de a găsi un șaman m-au dus de la Parcul Terelj lângă Ulan Bator până la munții Sayan lângă Lacul Hövsgöl, unde, deși am reușit să întâlnesc un șaman local, programul meu încărcat nu mi-a permis să aștept înserarea pentru a fotografia ceremonia. Știam despre Mandaw, un prieten și mentor al lui Tsolmon, încă de la începutul călătoriei noastre în jurul Mongoliei, dar inițial acesta a refuzat să mă vadă. Cu toate acestea, auzind despre aventurile noastre fotografice, cu siguranță exagerate în mod excesiv de Tsolmon, în cele din urmă s-a declarat de acord. Chiar daca a fi șaman este în mare parte un dar transmis din generație în generație, este posibil să devii șaman și prin instruire. Reprimat în timpul comunismului ca orice altă religie, și mai ales budismul, în Mongolia șamanismul a cunoscut o puternică renaștere după 1991, un institut din Ulan Bator, Centrul Golomt pentru Studii Șamaniste, formând mai mult de 1500 de șamani de la deschiderea sa în 1996. Mandaw a fost inițiat ca șaman de trei dintre bunicii săi, ale căror costume le-a moștenit: o mască cu franjuri, un mantou ritualic, un bici, un tobă cu suport de bețe transversale și băț de tobă, plus cizmele de piele cu căptușeală de fetru. Ajunși la casa părinților săi – surprinzător, fără cort în curte! – îmi dau seama că era o seară specială. Casa este plină de rudele sale – șapte frați în total, unul venind de foarte departe, din San Francisco! – și copii se joacă pretutindeni. Ii salutăm și ne mutăm la primul etaj într-o cameră mare unde văd imediat costumele șamanului atârnând pe perete. Mi se spune că pot fotografia și filma tot ce vreau și ne apucăm repede de treabă. Mandaw se uită cu atenție la costumele șamanului atârnate pe perete, le mângâie și apoi alege unul magenta cu motive aurii. Tsolmon, ca asistent, pregătește ceai cu lapte și deschide o sticlă de votca, punând mici cupe metalice pe o tavă. Aprindem lumânări și Mandaw se retrage într-un colț al camerei unde începe să bată în tobă rotundă cu un băț de tobă din lemn rotunjit la capăt. După câteva minute capul îi cade cu bărbia-n piept și toți suntem tăcuți. Apoi Tsolmon toarnă votca și își rotește degetul de două ori pe suprafața vodcii, oferindu-i lui Mandaw o primă înghițitură dintr-o cupă metalică. Alcoolul se duce pe gât dintr-o dușca, urmată de o înghițitură de ceai. Apoi Mandaw începe să vorbească, dar vocea este diferită. Nu există îndoială că vocea aparține unui bătrân. Dacă mimează sau este autentic, nu știu, dar suna deosebit de autentic. Oricum, Mandaw și Tsolmon încep o discuție lungă pe care nu o înțeleg. Ori de câte ori întreb, Tsolmon îmi oferă o explicație detaliată a subiectului discutat și îmi dau seama că spiritul bunicului lui Mandaw acționează foarte mult ca un preot. Nu e vorba de premoniții ci de a oferi sfaturi familiei, amestecându-le din când în când cu experiențele sale din trecut. După mai mult de o oră și mai multe cupe de votca, Mandaw se întoarce la bătutul în tobă și câteva minute mai târziu umerii îi sunt plecați și sunetul tobei se oprește. Încet își revine în lumea noastră și mă simt ușurat văzându-l zâmbind. Mă mângâie ușor pe umăr și apoi se uită pe fereastra. Soarele încă este sus și razele sale cuprind încăperea cu o lumină caldă. Mandaw mângâie din nou roba sa, alege o ținută de mătase cu un fundal negru și broderii argintii și ne invită afară în curte. Aducem masa mică cu două sticle de votca și ceai și apoi ritualul se repetă: bătaie regulată în tobă, apoi un crescendo, apoi mișcări giratorii în timp ce încă bate în tobă, apoi tăcere … Și de data aceasta vocea este mai în vârstă și total diferită de vocea reală a lui Mandaw, dar și diferită de vocea anterioară. Soția și fiii lui Mandaw ajung în curte și atmosfera este senină ca într-un vis. Copiii se joacă în jur în timp ce șamanul bea alternativ votca și ceai cu lapte. Soția îi întinde o țigară aprinsă pe care șamanul o fumează prin franjurile măștii care îi acoperă fața. Îi dă binecuvântările fiului său mai mic și apoi soacra sa se așază în fața lui pentru a fi bătuta rapid pe spate și apoi pe piciorul ei bolnav. Toată lumea este convinsă că cel ce vorbește și acționează e bunicul și că șamanul este doar un instrument. Toată lumea este fericită; este o sâmbătă seară în familia extinsa și spiritele sunt invitate. Încă o dată, șamanul bate în tobă și după câteva minute devine el însuși și se întoarce în casă. Mă așteptam să fie obosit și cu ochii roșii – în fond, a băut deja cel puțin jumătate de sticlă de votca de 39° Chingghis Premium – dar pare într-o formă excelentă și pregătit pentru încă o transmigratie a sufletului. Își