https://www.dilema.ro/la-fata-locului/dansind-cu-stramosii-in-madagascar
“Regardez là: Un, deux, trois, quatre, cinq fumées! Cinq famadihanas d’un coup!” anunță Dina, șoferul meu, cu o umbră neașteptată de emoție. Dina este departe de a fi un angajat; e managerul Hotelului Valiha unde sunt cazat – un personaj fascinant care a petrecut douăzeci de ani în China studiind informatica și, desigur, vorbește fluent chineza. Nu știu dacă s-a simțit flatat de interesul meu pentru tradițiile malgașe, dar când a auzit că famadihana, ritualul de exhumare și reînhumare a rudelor decedate, era experiența pe care mi-o doream cel mai mult în Madagascar, s-a oferit să mă ducă la una cu 4×4-ul său. „De fapt, nu vreau să merg,” mărturisește el. „Drumul este prost și nu ai altceva de făcut acolo decât să mănânci și să bei. Dar este familia soției mele cea care organizează ceremonia și tot ei dețin hotelul… așa că, dacă nu particip, se vor supăra.” Destinația este Andakandrano, la aproximativ 120 km în regiunile înalte, la sud de Antananarivo, și îi sunt profund recunoscător pentru oferta sa. Voi merge ca un oaspete privilegiat – avem chiar o invitație elegantă, pliabilă, cu imagini cu muzicieni ai armatei din secolul al XIX-lea și munți de orez – într-un sat izolat unde niciun taxi-brousse sau mașină obișnuită nu ar îndrăzni să se aventureze.
Am văzut partea mea de drumuri proaste în Madagascar, într-o călătorie sălbatică și plină de adrenalină de la Antananarivo la Morondava, dar ultimii 20 km de la drumul principal asfaltat sunt extrem de dificili chiar și pentru puternicul 4×4 al lui Dina. Pământul roșu este brăzdat de șanțuri longitudinale adânci care ar scufunda mașina fără vreo șansă de tracțiune dacă am cădea în ele, așa că Dina conduce pe crestele înguste ce margin esc șanțurile, balansându-se violent la stânga și la dreapta, urmându-le traseul sinuos. Nu există alte vehicule, doar oameni care străbat distanța până la Antanifotsy, cel mai apropiat oraș de pe drumul principal, pe jos, desculți sau în papuci, în ciuda frigului de iarnă de aproximativ 10°C. Peisajul este frumos, plin de terase de orez așezate în straturi pe coline, iar cerul gri și înnorat oferă o lumină difuză, mai bună pentru fotografie decât umbrele dure și supraexpunerile specifice unei zile însorite.
O primă ceremonie în Antananarivo
Nu era prima mea famadihana. Știam la ce să mă aștept după ce cu cateva zile inainte am dat peste o procesiune dansantă în cartierul Ambohidroa din Antananarivo. Eram într-o mașină care mergea spre un complex de temple chinezești situat la aproximativ 50 km în afara Tanei (cum este denumit adesea Antananarivo) când am auzit bătăile tobelor pe o alee îngustă în pantă și am zărit o mulțime de tineri dansând cu bucuria dezlănțuită a unei înmormântări jazz din New Orleans, o asemănare accentuată de culoarea pielii. I-am spus lui Jacky, șoferul și prietenul meu malgaș, că trebuie neapărat să cobor, și am alergat prin mulțime pentru a fotografia și a afla informații despre desfășurarea ulterioară a evenimentelor.
Sunetul venea de la o primă fanfară – o tarika hira gasy – ai cărei membri purtau tricouri roșii asortate, cu mâneci lungi verzi și șepci roșii. Procesiunea era condusă de o tobă mare, albastră și roșie, urmată de trompete, un trombon și un clarinet. Numele fanfarei, MAHASAKY, cu sensul amuzant de „cel care îți face sete”, era brodat cu mândrie pe mâneci. Mulțimea, alcătuită aproape exclusiv din copii și adolescenți, se strecura printre muzicieni, fetele tinere etalându-și talentele la twerking (scuturat de fese).
În vacarmul infernal am încercat să găsesc un bun vorbitor de franceză și am avut noroc; de la prima încercare am dat peste un domn cu un bebeluș în brațe care a strigat adresa cimitirului în aplicația de înregistrare a telefonului meu. I-am luat și numărul de telefon pentru o dublă verificare, deoarece nu auzeam nimic în cacofonia instrumentelor de alamă și a tobelor. Am aflat că adunarea la cimitir era după ora 14:00, așa că Jacky a sugerat să continuăm spre templul chinezesc, dar traficul era atât de aglomerat încât, la jumătatea drumului, am decis să ne întoarcem. A fost o decizie inspirată; întoarcerea la Tana a durat de două ori mai mult decât mă așteptam.
La ora 14:00, cimitirul Bisericii Fitiavana din cartierul Ambatolampy Antehiroka era deja plin. Am observat sticle de bere, rom și whisky scoase la vânzare și efectul lor euforic asupra unor bărbați și femei. O orchestră malgașă numeroasă, Mangarana Saints, în mantouri roșii și albastre, cânta o melodie stridentă și repetitivă, atrăgând petrecăreți de toate vârstele aproape de fanfară, iar participanții de toate vârstele și ambele sexe erau prinși de ritmul tobelor, trompetelor și clarinetelor. Femeile, în special, dansau cu bucurie și abandon deplin, mișcările ample ale șoldurilor în colanți amintindu-mi de versurile formatiei Queen: „Fat bottomed girls you make the rockin’ world go ‘round”.
Toată lumea voia să fie fotografiată. Un grup de copii m-a înconjurat și m-a tras de haine, iar adulți de vârstă mijlocie, vorbitori de franceză, foarte mândri de tradițiile lor, m-au întrebat unde vor fi publicate fotografiile.
Cuvântul „famadihana”, care înseamnă literal „întoarcerea oaselor”, nu a fost atestat în nicio literatură până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ceremonia s-a dezvoltat în regiunile înalte centrale, în special printre grupurile etnice Merina și Betsileo, în secolele XVII–XVIII. Deși are rădăcini în vechi obiceiuri austronesiene de înmormântare secundară și în venerarea africană a strămoșilor, seamănă cu ritualuri din alte regiuni precum Sulawesi, Borneo și Filipine, dar nicăieri corpurile reînfășurate nu sunt purtate pe umeri într-un dans exaltat.
Încet, zeci de cadavre au fost scoase din morminte și așezate unul lângă altul, veșmintele albe purtând numele clar al decedaților. Familiile le-au așezat pe rogojini, scoțând doar giulgiul exterior, corpurile rămânând încă învelite în giulgiurile interioare, și le-au reînvelit cu grijă în noi veșminte albe, scriindu-le numele corespunzător. Apoi membrii familiei s-au adunat lângă trupuri, îmbrățișându-le cu dragoste sau atingându-le cu respect. Câteva fete au vărsat pentru scurt timp câteva lacrimi, dar durerea lor s-a transformat curând în râs.
Apoi a erupt scena cea mai suprarealistă: trupurile înfășurate au fost ridicate pe umerii rudelor, iar un dans frenetic, păgân, a început în praful de pe pământ. Toată lumea voia să participe și să atingă, să strângă sau să ciupească un trup înfășurat. În mijlocul acestui haos, unde oamenii și cadavrele se ciocneau între ele, uneori scăpând trupurile pe jos, privite de aproape corpurile învelite păreau creaturi vii – anaconde uriașe sau dragoni chinezești din hârtie plutind pe o mare de oameni. Dansul a continuat mai mult de jumătate de oră într-o atmosferă de râsete și jubilare, până când trupurile au fost purtate de mai multe ori în jurul mormântului și apoi, unul câte unul, reînhumate.
Sărbătoarea din Andakandrano
Satul de munte Andakandrano este departe de a fi bogat, dar familia care organizează această famadihana este înstărită, așa că își permite să hrănească întreg satul.
La sosirea noastră, bărbații din familie și prietenii gătesc orez și carne – porc și vită – în oale uriașe, pe focuri deschise. Se simte un miros pătrunzător venind de la bucățile de porc grase, unele fierte, altele prăjite, iar un nor continuu de abur se ridică din cazanele clocotind aliniate.
Femeile, strânse în jurul unei mese pline cu farfurii, servesc sătenii adunați în curtea interioară și vor spăla vasele după aceea. Oamenii mănâncă pe mai multe rânduri, curtea fiind prea mică pentru întreaga comunitate, așa că grupurile așteaptă răbdătoare afară pentru rândul lor. Adulții mănâncă așezați la mese lungi, paralele, în timp ce majoritatea copiilor se culcă într-un oval delimitat de mese și de casă.
Madagascar are una dintre cele mai mari rate de sărăcie și malnutriție din lume – la un nivel „alarmant” de 41 pe Indicele Global al Foametei, corespunzător unui procent de 40% malnutriție – iar imaginea copiilor zdrențuroși, desculți, în fața farfuriilor metalice, este un portret puternic al acestei suferințe. Și totuși, în loc să-și înghită masa pe nerăsuflate – o masă pe care părinții ei cu siguranță nu și-o permit de multe ori pe an – o fetiță din fața mea găsește timp să se joace cu lingura, mișcând-o perpendicular în sus și în jos pe farfurie, un portret al inocenței copilăriei.
Simt nevoia să văd mai mult. Nu trebuie să traversez drumul și să merg un kilometru până la cele cinci famadihana văzute mai devreme; fumul ce se ridică dintr-un grup apropiat de case pare promițător. Și aici o fanfară cântă și oamenii dansează, mulți sub influența romului Dzama și a omniprezentei beri Three Horses. Dar un mesaj de la Dina mă informează că prezența mea este necesară. Mă întorc și o perdea de plastic este trasă la o parte în spatele unei tarabe cu băuturi, și intru într-un spațiu întunecat. Pe bănci și găleți răsturnate, în întuneric stau membri ai familiei și prieteni, fiecare cu o bere în mână. „Asta trebuie să fie salonul VIP, presupun,” glumesc. Sunt prezentat cumnatului și cumnatei lui Dina și mi se oferă o sticlă rece de 660 ml de THB. A fost prevăzător din partea mea să accept mai devreme să gust carnea direct din cazane, știind că berea va juca un rol mai târziu. Nu rămâne altceva de făcut decât să ciocnim pentru cei plecați pentru întotdeauna, să turnăm câteva picături pe pământ în memoria lor și să bem. Apoi Dina îmi spune că mai multe trupuri au fost exhumate și că o lungă procesiune se îndreaptă spre mormintele familiei – o scenă pe care trebuie să o surprind.
Condus de steagul malgaș, un grup de aproximativ 100 de persoane se mișcă într-un șir indian admirabil peste coline, călcând pe terenuri cultivate și trecând prin pâraiele formate de ploile recente. Nu se vede niciun cimitir, dar sunetul strident al alamelor și bătăile puternice ale tobelor îi ghidează pe drum. Destinația nu este un cimitir formal, ci două mausolee impunătoare alăturate, cu portile sub cruci orientate auspicios spre nord.
Sute de oameni înconjoară deja mormintele, cu zeci de alți curioși cocoțați pe acoperișuri, filmând cu telefoanele. Vânzători locali vând mâncare și băuturi, copiii se joacă, iar atmosfera este ca de bâlci. Nu este prea târziu pentru a fi martor la scoaterea trupurilor și schimbarea giulgiurilor. Mai multe fanfare umplu aerul cu melodii stridente și concurente, în timp ce familiile dansează cu trupurile strămoșilor pe umeri. O mamă tânără și fiica ei sunt singurele care plâng; mama își șterge lacrimile, în timp ce fiica suspină deschis la vederea trupurilor rudelor învelite împreună. Mai mulți oameni se cațără pe acoperișurile mormintelor până când izbucnește o ceartă între doi bărbați de pe morminte diferite, cu strigăte și arătări cu degetul. Bătrânii intervin și îi liniștesc pe cei doi, iar după puțină circumambulație și ceva mai mult dans, mai multe trupuri sunt purtate în linie pentru reînhumare într-unul dintre mausolee, în fața mai multor rânduri de curioși.
Frontispiciul mormântului este inscripționat: „Descendenții lui Rainimgory și Rainisambama”, identificând linia ancestrală care deține impresionantul monument funerar. În cultura malgașă, mormintele nu aparțin indivizilor, ci întregilor linii familiale. Aceste structuri solide, din piatră și ciment văruit, contrastează puternic cu casele de chirpici ale sătenilor și sugerează importanța prezenței strămoșilor în viața celor vii. Prin exhumare, reînveșmântare și dansul cu rămășițele, familiile își afirmă simbolic coeziunea socială, recunoștința față de strămoși și speranța că aceștia îi vor proteja și nu îi vor bântui. Ceremonia se va încheia prin sigilarea din nou a intrării în mormânt cu pământul original. Mai târziu în noapte, astrologul și câțiva ajutoare vor reveni pentru a efectua 0 fanidi-pasana sau fanidiana – o „încuietoare magică” pentru mormânt – îngropând obiecte mistice în jurul ușii pentru a ține spiritele morților înăuntru.
Privesc înhumarea haotică a primelor trupuri de pe o movilă chiar în fața ușilor mormântului și decid că am stat destul. Lumina este slabă și va dispărea în jumătate de oră, făcând dificilă realizarea de fotografii bune, iar noi avem încă un drum de trei ore până la Antananarivo. Dar mă simt înălțat. Am venit în Madagascar sperând să văd o famadihana și am ajuns să fiu cufundat în mai multe – o experiență dincolo de tot ce mi-aș fi putut imagina.